Cu totii avem cate un prieten de suflet in viata - acea persoana care da sfaturi unice pe care le asculti intotdeauna, acea persoana care ti-e draga, care te asculta si ti-e alaturi in cele mai grele momente, acea persoana calda si dulce de care iti amintesti cu un zambet gandindu-te de cate ori te-a ajutat cand erai intr-un impas.
Am, sau cel putin am avut si eu o astfel de prietena pe care poate nu am apreciat-o atat cat trebuia, dar care cu siguranta imi era indispensabila, fiindca ii spuneam intotdeauna daca eram trista sau fericita. Doar ei, fiindca simteam oarecum ca ma putea intelege, ca gandeam la fel si la cea mai frumoasa poveste din viata mea ea a fost martora. Deci, cel putin pentru mine, relatia noastra de prietenie era una privilegiata, mai ales ca ma iertase in momente in care oricine altcineva nu ar fi facut-o, mai ales ca a fost alaturi de mine in cel mai greu moment, atunci cand credeam ca totul era pierdut si pentru toate astea i-am fost foarte recunoscatoare, dar nu i-am spus niciodata, nu i-am spus niciodata cat admiram acea caldura pe care o emana chiar si pe mess, acea energie care plutea pe langa ea in cele doua dati in care ne-am vazut, acel suras special al ei si felul ei de a fi o prietena buna!
Din nefericire, ceva mi-a scapat, am gresit si am pierdut-o. Desgiur, doar din cauza mea, dar abia acum realizez cata nevoie am de ea, de sfaturile ei. Ea este mult mai matura decat mine (datorita celor 19 ani ai ei), dar de multe ori am avut impresia ca ne asemanam foarte mult, ca gandim la fel. :)
Acum imi pare rau...
Si asta vreau sa transmit prin aceasta postare, vreau sa-i spun ca am nevoie de ea si ca sper sa ma ierte!
Am nevoie de tine, prietena mea draga!
Sper sa ma poti ierta, L.!
