Luni, 8 noiembrie, dupa mult, mult, enorm de mult, am simtit, in sfarsit, ca aveam timp. M-am asezat pe o banca (vis-a-vis fiind doi batranei care barfeau deranjant de tare un alt prieten de-al lor care, dupa spusele lor imposibil de ignorat, incepuse sa exagereze cu bautura), mi-am pus castile in urechi (ma rog, asta dupa ce am petrecut ceva timp chinuindu-ma sa le descurc blestemand viitoarele zece generatii ale celor care le-au fabricat atat de imposibil de scos din poseta fara sa fi nevoita sa-ti pierzi zece minute din viata ducandu-ti nervii de persoana exagerat de isterica la maxim cu firisoarele negre de plastic) si am inceput sa citesc de acolo de unde ramasesem in seara trecuta "Rochia cea noua" de Linda Grant, care, apropo, este o carte absolut extraordinara datorita limbajului fara prejudecati, realitatii descrise atat de complet si corect si personajelor atat de vii printre randuri, imaginilor care te urmaresc in fiecare zi in care prelungesti magia povestii citind-o. Desigur, dupa vreo trei capitole magia mea a fost intrerupta de apelul femeii ce mi-a spus, cu vocea ei inconfundabila, somnoroasa, feminina si agitata "hai, vino acasa", dar , Doamne, am avut timp, am avut timp sa stau pe o banca si sa citesc ca batranelele alea care, dupa ce freaca si ultimul centimetru partat din casa si vad cea de-a treia reluare al episodului cu numarul 4000 din "Tanar si nelinistit", din lipsa de ocupatie si surplus de singuratate, ies sa se plimbe 40 de secunde si sa stea pe o banca (cea mai confortabila, cu cea mai multa umbra, fara nicio scandura raupta si fara cuvinte obscerne scrise cu graffiti pe ea) 14 ore.
Ironia este ca, la doar vreo 2-3 ore dupa implinirea visului meu de-o viata de a avea timp, m-am trezit pe o alta banca, blestemand timpul ca nu mai trece in mortii lui (asta ca sa vorbesc frumos totusi) mai repede. Asteptam. Da, asteptam batand din picioare, rozandu-mi unghiile si dandu-ma de ceasul mortii cu gandul ca un idiot de sofer care nu stiu ce nervi poate sa aiba (ca ai mei in mod sigur sunt foarte jucausi, de la rabdare care enerveaza pe toata lumea, pana la crize de isterie de te crucesti) nu conduce mai repede. Ca sa va puteti imagina si mai bine cat de "calma" eram, in timp ce eu muream de nerabdare si de nervi distrugandu-mi orice ramasita a manichiurii mele, langa mine, pe aceeasi bancuta argintie (asta nu mai era verde si din lemn, ci gri si din metal) erau trei batranele care imi faceau viata insuportabila povestind despre boli de inima, parinti morti carora trebuia sa le faca nu stiu ce (sa se duca la cimitir si sa faca ceva, asta chiar mi-a scapat) si depresii venite odata cu varsta (doua dintre ele spuneau ca se trezesc noaptea ca sa planga, in timp ce cealalta spunea ca se trezeste noaptea doar ca sa manance).
Paradoxal cu tot ce v-am povestit pana acum, la cateva minute dupa asta, ma rugam ca timpul sa nu treaca, mai bine sa mor decat sa treaca, pentru a prelungi, pentru a pastra cat mai mult timp momentele de fericire asteptate din totdeana, de-o viata, de-o eternitate parca. Si totusi, a trecut!
Voi aveti timp?
Kisses,
Monica
