A day

Ziua de azi a fost una oribilă. De la început la sfârşit!
M-am trezit la 7:26 din cauza durerii. Am observat ca acea tăietură rămasă de la operaţia de apendicită se umflase urât de tot şi mă durea teribil.
În scurt timp, am văzut cel mai oribil lucru posibil: operaţia se spărsese şi din ea curgeau şiroaie de sânge, care în câteva minute s-au adunat pe hainele mele, în pat, peste tot.
M-am întors la spital, de data aceasta nu pe picioarele mele, ci dusă în braţe de tata. În maşină, am început să plâng. Probabil că toată lumea îşi imagina că eu plângeam de durere, dar nu era aşa, durerea aceea fizică de atunci nu reprezenta nici măcar un sfert din durerea psihică prin care am trecut. Plângeam de frică. De frică pentru ceea ce urma să se întample, de faptul că urmau să înfigă din nou ace în mine, urmau să mă taie din nou, urma să mă doară şi mai rău, probabil să mai stau din nou în spital nu ştiu cât timp şi să mi se întample orice era mai rău.
Pentru prima oară, am fost dusă cu un cărucior cu rotile. Pe culoarul spitalului, lumea se uita ciudat la mine, ba cu milă, ba întrebător.
Am fost văzută de chirurgul care m-a operat, probabil singurul care m-a consultat cu puţintică milă. În faţa lui, tremuram. Răspunsul pe care urma să-l primesc mă îngrozea. Şi eram acolo, singură... După ce şi-a dat cu părerea, m-am liniştit, totul era ok.
O asistentă mi-a curăţat acea tăietură. Dureros, fără nici cea mai mică umbră de milă. Pentru prima dată în viaţa mea, am ţipat de durere. După ce m-a curăţat cu apă oxigenată şi tot felul de substanţe, am văzut pe acea tăviţă o grămadă de sânge. Sângele meu...
Am ajuns acasă, dar lucrurile nu au mers spre bine, sângele a continuat să curgă, a umplut pansamentul pus de acea asistentă şi chiar la depăşit. Din nou mi-am văzut sângele scurgânduse dureros...
Mâine, voi fi din nou la spital. Poate va fi ca azi, poate va fi mai rău. Oricât aş spera, ştiu că mai bine nu va putea fi.
Cel mai dureros lucru a fost că azi nu i-am auzit vocea iubitului. Acest lucru mi-a adus disperare şi a crescut dorul, simţeam că mă topeam de dorul lui, deşi eu mi-aş fi dorit să mă topesc în braţele lui. Asta a făcut agonia şi mai apăsătoare...

Surgery

Săptămâna trecută am fost operată de apendicită. La început, mă gândeam că va fi îngrozitor, că va durea teribil, dar nu a fost aşa rău, ci din contră - m-am ales cu câteva lecţii de viaţă.

În primul rând am văzut oameni cu probleme adevărate, care nu au o viaţă în afara spitalului. Când nu sunt acolo, aşteaptă să se întâmple ceva ca să se reîntoarcă în spital. Sunt oamenii cu zeci de operaţii, oameni care nu se mai tem de durere, oameni care nu au familii, care sunt în spital de când se ştiu, oameni condamnaţi să privească printr-o fereastră de spital cum se scurge viaţa pe lângă ei.

De asemenea, am văzut că, ajuns acolo, nu mai e loc de răutate, am văzut bunăvoinţă, oameni ce se ajută între ei fără să se cunoască, oameni ce se bagă în seamă, ce te întreabă de ce ai ajuns acolo şi îţi dau speranţă.

Am văzut groaza de pe ochii unei bătrânici care urma să se opereze pentru a nu ştiu câta oară, am văzut-o plângând de frică, spunând că e singură, că la ea nu vine nimeni.

Am văzut multă mizerie în saloane ce ar fi trebuit să fie imaculate, saloane fără becuri, paturi murdare de sânge. Eu am avut noroc. Nu am stat într-unul ca acelea, ci într-unul curat, mare, luminos, cu draperii verzi care mă împiedicau să văd cum e vremea.

În general, eram îngrozită de medici, dar de data aceasta am văzut foarte multă bună-voinţă, de la medicul care m-a operat, până la asistente. Toţi au glumit cu mine, toţi s-au purtat foarte frumos.

Anestezistul a glumit cu mine până m-a adormit. Senzaţia de pe masa de operaţie a fost stranie, pur şi simplu nu îmi puteam ţine ochii deschişi, simţeam cum somnul îmi inunda corpul şi încercam să nu adorm. Mă temeam că nu mă voi mai trezi. Am dormit foarte mult. Auzeam tot ce era pe lânga mine, o auzeam pe mama strigându-mă, o simţeam atingându-mi mâna, dar oricât aş fi incercat, pur şi simplu nu mă puteam trezi.

Nu am plâns deloc. Nu am plâns când mi-au luat sânge, nu am plâns când m-au urcat pe masa de operaţie, nu am plâns când mi-au pus perfuzia. O singură dată mi-am simţit ochii umplându-se de lacrimi - atunci când asistenta, care îmi e şi naşa, m-a privit cu un "adio". Când i-am vazut ochii privindu-mă de parcă urma să nu mă mai întorc, am simţit şi eu cum ar fi chiar să nu mă mai întorc. Să pleci fără să îţi iei adio, fără să spui iubitului cât de mult îl iubeşti, mamei că îţi pare rău, prietenilor că ţi-e dor de ei şi nu îţi doreşti să îi pierzi, să pleci fără să îţi fi îndeplinit visele...

Am văzut lipsa de pricepere a unor asistente atunci cînd mi-au scos stângaci branula din mână şi mi-a ţâşnit sângele, am văzut ambiţia din ochii unui băieţel ce nu accepta să stea în pat, ci vroia să se ridice, am văzut suferinţa din ochii unui surdo-mut, am văzut, pentru întâia oară, compasiune în ochii tatei.

Probabil cel mai important lucru a fost faptul că am văzut cine îmi este cu adevărat alături. Am realizat că dintr-o clasă de 25 de copii unul singur s-a deranjat să sune, că din nu ştiu câţi prieteni, unul singur s-a deranjat să mă viziteze, că nu ambii părinţi sunt lângă mine, că presupusa cea mai bună prietenă nu este câtuşi de puţin interesată de soarta mea, că iubitul chiar îmi este aproape, că chiar se interesează de mine, chiar dacă blestemaţii aceia de 246 de kilometrii îl împiedică să vină.

Le mulţumesc din suflet celor 3 oameni care mi-au fost alături, dar şi celorlaţi, zecilor de oameni care abia acum mi-au arătat cât de prieteni îmi sunt!

Valentine's day

Azi este ziua indrăgostiţilor.

La început, am crezut că voi urî ziua asta, că voi vedea tot felul de cupluri pe strada, iar eu nu voi avea parte nici măcar de un sărut, pentru că iubirea vieţii mele este la 246 kilometrii depărtare. Aseara am hotărât că azi vreau să dorm toată ziua ca să nu-mi fac nervi, dar nu am făcut asta, am dormit doar până la 3 şi m-am trezit al naibii de binedispusă pentru că mi-am visat îngeraşul. Am vorbit cu el mai toată ziua, am fost mult mai fericită decât speram şi, după ce i-am citit la telefon ceea ce am scris pentru el (am scris într-un caiet tot ceea ce simt pentru el, în scris mă descurc mult mai bine), m-am simţit minunat.

Am realizat că, dacă ne-am fi vazut, ar fi fost mult mai urât, aş fi plâns în momentul plecării şi ar fi urmat vreo trei zile în care aş fi suferit, dar acum totul e bine, am fost bucuroasă toată ziua.

Până la urmă, chiar dacă extraordinar de puţină lume pricepe acest lucru, adevaratul sens al acestei sărbători nu are nicio treabă cu bomboanele, florile, intalnirile romantice sau inimioarele, este pur si simplu IUBIREA, pe care o putem simţi şi prin telefon, şi la sute de kilometrii depărtare, este sentimentul de a şti că iubeşti şi eşti iubit, că ai pentru ce trăi, că există o persoană undeva, acolo, la care şii enorm şi căreia îi este la fel de dor de tine pe cât îţi este ţie de ea. Cel puţin eu asta am simţit azi, eu am simţit din nou că iubirea pentru el nu s-a stins nicio secundă şi cel puţin pentru câţiva ani, nu se va stinge, pentru că, la intensitatea la care o simt acum, nu ştiu ce ar putea o stinge.

Îl iubesc la infinit!

Dor

În ultimul timp, sentimentul prezent în permanenţă în sufletulmeu este dorul. Îl trăiesc zilnic, la intensitate maximă, îşi face simţită prezenţa mereu, mă torturează cu gânduri şi amintiri, dar cred că are şi o parte oarecum bună - nu mă lasă nicio secundă să uit ce şi cât de mult iubesc.
Cel mai rău e că mă devastează, mă prăbuşeşte cu totul, pentru că nu mi-e dor de un singur lucru, sunt atâtea şi atâtea lucruri de care sa-mi fie dor...
În primul rând, cel mai tare mi-e dor de băiatul pe care îl iubesc, pentru asta blestem zilnic nenorociţii aceia de 246 de kilometrii care ne despart. Cu fiecare zi care trece fără să-l văd, dorul creşte, uneori îmi vine să ţip, mai ales atunci când mă trezesc din vreun vis frumos (să se înţeleagă, vise frumoase am numai când EL este prezent în ele) şi realizez că nu e lângă mine, că nu-l pot simţi, nu-l pot săruta, nu-i pot spune cât de mult îl iubesc. Alteori, îmi vine să plec de nebună, să mă duc la el, să fiu acolo măcar pentru o oră. Cel mai des, îmi vine să plâng. În ultimul timp plâng din orice, de dor, de durere, de fericire (asta nu a mai fost de mult), de furie, de draci pur şi simplu... Dar nu vreau să plâng de dorul lui, într-o zi va fi din nou aici şi totul va fi ok, mai bine visez. Da, majoritatea viselor mă fac să plâng, dar mai bine îmi visez îngerul, mai bine îl simt aproape...
Apoi, mi-e dor de soare, mi-e dor să-mi simt pielea umplându-se cu razele lui calde, mi-e dor să-l văd din nou strîlucind pe cer. Probabil şi dorul de soare vine tot de la dorul iubitului, pentru că în ziua în care ne-am vazut a fost cel mai puternic soare (culmea, iarna) şi când mă gândesc la soare, e imposibil să nu mă gândesc la EL, că a luat soarele cu el când a plecat...că a plecat...şi uite aşa mă fac eu să plâng...
De asemenea, mi-e dor de vară, de fericirea aceia nebunească pe care o simţeam atunci şi plutea în aer (şi probabil pluteam şi eu), de plajă, de cluburi, de nebunii, de îngheţată şi de muzică, de frumuseşea acelor clipe...
Mi-e dor să dansez. Nu am mai simţit de mult bum-bum-ul inimii mele după ce am dansat, nu am mai simţit acea libertate a dansului. Desigur, mă refer la dansul în cluburi, dansul liber aşa cum ştiu şi cum vreau, nu pot urma nişte paşi, e prea aiurea să transformi ceva atât de frumos în ceva atât de greu. Vara trecută era super în cluburi (şi am fost în cele mai tari cluburi din ţară, de la Lady Dy, la Vanilla şi Ice Cub), atomsferă nu glumă. Ce poate fi mai frumos decât să dansezi pe hiturile verii, să te laşi purtată de ritmul ameţitor?
Mi-e dor de prietena mea cea mai bună. Culmea, persoanele la care ţin cel mai mult trebuie să fie la sute de kilometrii departare de mine. Mi-e dor de zilele în care ieşeam împreună, ne cumpăram singure flori, ne plimbam şi povesteam, de nopţile din cluburi împreuna (nu singure, desigur), de orele pe care le petreceam la "un suc", de tot ce a fost atât de frumos.
Mi-e dor de mare, de valurile ei superbe, de caldura, de rasăriturile ireale. Ea e incomparabilă cu Dunărea lângă care trăiesc eu dintotdeauna. Dunărea e rece şi străină, e cenuşie, fără nisip, fără viaţă. Ce ar putea fi mai frumos decât un răsărit la malul mării cu iubitul? Asta mi-aş dori sa se realizeze, poate de întâi mai, drept cadou de ziua mea...
Vouă de ce vă e dor? Ce vă lipseşte cel mai mult pe lumea asta?

Frumuseţe

Le vedem pe podiumuri şi le admirăm în ţinute sclipitoare, le sorbim din priviri mersul perfect, trăsăturile perfecte, toate fetele işi doresc să fie precum ele...

Da, ele sunt, fetele perfecte, cu vieţi perfecte, care nu plang niciodata şi nu au de ce pentru ca, da, sunt perfecte!

Da, aţi ghicit, vorbesc despre fotomodele, ele, cele invidiate de toţi!

Ele nu simt niciodata nimic, ele sunt perfecte şi superficiale, au cele mai frumoase vieţi, nimeni nu şi-ar putea imagina o viaţă mai frumoasă decât a acestor domnişoare, nu?
Eu sunt una dintre ele şi nu avem nicio viaţă perfectă, nimic frumos, doar o senzaţie-două în plus faţă de celelalte, dar în minus da, avem multe.
Noi suntem cele neîntrebate vreodată ce simt sau ce gândesc, cele care nu sunt privite în adevaratul sens al cuvântului, sunt privite hainele de pe noi, sunt privite doar lucrurile false, noi nu suntem privite în ochi, ci în decolteu. De fapt, nimeni nu ştie adevarata culoare a ochilor noştri sau vreun lucru despre noi, foarte puţini ştiu care sunt melodiile sau cărţile noastre preferate, prea puţini ne privesc mai adânc decât prin acea perfecţiune, prea puţini cunosc oamenii din noi, prea puţini vad cât de goale ne sunt zâmbetele pe care le afişăm mereu după ce realizăm blestemul de a fi frumos.
Da, suntem invidiate, dar pentru ce? Pentru că ajungem să avem zâmbete goale, lipsite de substanţă? Pentru că nimeni nu ne cunoaşte cu adevarat şi nimeni nu ştie câtă durere vine odată cu câteva avantaje? Nimic de invidiat!
Dacă am obţinut o notă mare la un examen, ne-am culcat cu profesorul, daca avem o slujbă bună, ne-am culcat cu patronul. Cât de mult poate durea să ţi se spună aşa ceva se întreabă cineva?
Ajungem să fim cumpărate, dar se întreabă cineva care este adevăratul nostru preţ, că pe lângă acea frumuseţe pentru care ajungem să ne urâm pe noi mai avem şi gândire, niciodata luată în seamă, dar totuşi existentă, că avem sclipirile noastre, că avem vise şi dorinţe, că am da toată acea viaţă de fotomodel, podiumurile, ţinutele superbe, fotografiile, tot, doar pentru iubire, pentru a o simţi şi noi?
Eu da, am ajuns să simt iubirea, am ajuns să cunosc omul care să mă cunoască din interior în exterior, omul pentru care mi-aş da viaţa, bărbatul ideal, perfect pentru că mă face fericită, pentru că mi-a aratat cum e să tremuri de plăcere, să arzi de dor şi să simţi cum inima îţi fierbe de atâta iubire!!!
Da, am găsit omul pe care IL IUBESC din toată inima!