Midnight in Paris

Cel de-al doilea film nominalizat la Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cea mai buna scenografie, Cel mai bun scenariu original) este "Midnight in Paris", un film optimist, romantic si complex, care mi-a inseninat ziua.
Despre prea putine filme pot spune ca m-au marcat in adevaratul sens al cuvantului, ca au schimbat ceva in gandirea mea, iar Midnight in Paris este unul dintre acestea. Marturisesc ca una dintre replicile lui Hemingway, jucat exceptional de Corey Stoll, mi-a dat fiori. Niciodata nu mi-am dorit mai mult sa iubesc si sa fiu iubita asa.
Gil, personajul principal, jucat de Owen Wilson, mi s-a parut prea nestatornic, prea visator, desi poate tocmai acest amanunt ii confera farmecul lui unic.
Logodnica lui mi s-a parut o femeie foarte superficiala, foarte lipsita de sentimente, ca si cum n-ar fi iubit niciodata. Mi-a parut rau ca a fost jucata de Rachel McAdams, pe care o iubesc, pentru ca n-as fi vrut-o pusa intr-o lumina atat de negativa, desi a fost la fel de plina de viata si de frumusete ca in toate celelalte roluri ale ei.
M-a surprins sa-l vad pe Michael Sheen, care a interpretat rolul lui Aro Volturi in Saga Twilight, dar caracterul personajului sau m-a dezgustat.
De Gabrielle, jucata de Lea Seydoux, m-am indragostit imediat, fiind atat de dulce si de naturala, perfecta pentru Gil.
Carla Bruni, sotia presedintelui Nicolas Sarkozy, mi s-a parut fermecatoare. Nu stiam ca este chiar atat de frumoasa. Pacat doar ca a avut un rol atat de mic.
Cel mai mult m-a amuzat Salvador Dali, jucat de Adrien Brody. A avut niste replici criminale.
Marion Cotillard, desigur, este sarea si piperul filmului. Atat de eleganta si de delicata si in viata reala, rolul Adrianei i se potriveste ca o manusa. Muza lui Gil, iubirea lui mare, Adriana mi s-a parut o femeie care cauta tot timpul un sens al vietii, niciodata multumita cu prezentul, cautand mereu sa evadeze. Cu toatea acestea, a fost exceptionala si la fel si rolul ei.
"Midnight in Paris" reinvie, prin talentul demonstrat al lui Woody Allen, reinvie romantismul si melancolia unei povesti de dragoste traite de oricare dintre noi la un moment dat in viata, orasul iubirii fiind locul perfect, iar imbinarea prezentului cu anii '20 individualizandu-l.
"Midnight in Paris" este o raza de soare in cinematografia actuala, descriind fara clisee o poveste sensibila care ar fi putut cadea foarte usor in banal. Geniul lui Woody Allen doar a facut Parisul mai frumos si dragostea descrisa mai intensa.
Sfarsitul, la fel de surprinzator si de optimist ca intreg continutul filmului, a fost ales perfect, lasandu-ne pe noi sa ne imaginam dupa bunul nostru plac continuarea.
Personal, voi pastra mereu in suflet replica lui Hemingway, pe care sper ca, vazand "Midnight in Paris", sa o descoperiti si voi.

Kisses, 

         Monica

Daddy...

Va spuneam acum putin timp ca citeam "Cartea viitorului" de Cecelia Ahern. Am terminat-o acum cateva zile, dar un fragment mi-a placut si m-a marcat atat de mult incat trebuie sa-l impartasesc si cu voi:

"Am intrat in bucatarie, am vazut cu ochii mintii mesele de seara in familie, micul dejun luat in graba, apoi mesele de Craciun servite in sufragerie, petrecerile  zgomotoase, aniversarile, petrecerea de Anul Nou. Imi aminteam certurile dintre mama si tata, dintre mine si tata. Mi-am amintit cum dansam. Dansam cu tata cat toti ceilalti de la petrecere la un loc. Mi-am amintit bancul pe care il spunea tata la petreceri. Era o poveste lunga, pe care nu am inteles-o niciodata, dar imi placea la nebunie sa-l aud spunand-o. Vorbea plin de insufletire, avea obrajii rosii de la bautra, ochii albastri sclipeau, dar vorbea perfect si ardea de nerabdare sa ajunga la final si sa-i vada pe toti izbucnind in ras. Am vazut locul in care statea mama cu prietenele ei toata noaptea, femei elegante, cu pantofi scumpi, glezne subtiri, pielea bronzata si parul vopsit in suvite.
M-am intors si l-am vazut pe tata trecand pe hol, facandu-mi cu ochiul, cu trabucul in mana, indreptandu-se spre singura incapere in care mama ii dadea voie sa fumeze. M-am dus si eu intr-acolo. Il vedeam cum intra, isi intampina prietenii, deschidea o sticla de coniac fin si stateau de vorba sau jucau biliard. M-am uitat la pereti si mi-am amintit de realizarile tatei, diplomele lui, trofeele sportive, fotografiile de familie. Eu cu ochii plansi in prima zi de scoala, eu pe umerii lui la Disney World, purtand un tricou cu Mickey Mouse si parul prins in doua codite si afisand un zambet stirb. Am mers in urmatoarea camera. Tata si prietenii lui pe o partie de schi in Aspen. O poza a tatei, jucand golf cu Padraig Harrington la un eveniment caritabil.
M-am dus in camera de zi si l-am vazut asezat pe fotoliul lui preferat, la televizor, am vazut-o pe mama in celalalt colt, cu picioarele stranse sub ea, tinandu-le protector cu mainile, amandoi razand la o comedie. Apoi el s-a uitat la mine si mi-a facut din nou cu ochiul. Se ridica din fotoliu, iar eu l-am urmat. Am iesit in hol, am trecut pe langa Marcus care ma privea, apoi el a trecut prin usa inchisa a biroului. A disparut. Acolo nu puteam intra.
Cearta. Cearta noastra ingrozitoare. I-am trantit usa in fata si am fugit in dormitor. Ar fi trebuit sa-i spun ca il iubesc. Ar fi trebuit sa-i cer iertare si sa il imbratisez.
-Nu vreau sa te mai vad niciodata! Te urasc!
-Tamara, intoarce-te! Vocea lui minunata, pe care mi-as dori sa o aud din nou. Of, taticule, sunt aici, m-am intors. Te rog, iesi din birou.
Apoi in dimineata urmatoare l-am vazut pe frumosul meu tata. Chipesul meu tata zacea la pamant. Nu asa ar fi trebuit sa fie. Ar fi trebuit sa traiasca mereu. Sa aiba grija de mine intotdeauna. Ar fi trebuit sa-mi ia iubitii la intrebari si sa ma conduca la altar. Ar fi trebuit sa o convinga pe mama cand eu nu reuseam si sa-mi faca cu ochiul cand privirile ni s-ar fi intalnit. Ar fi trebuit sa ma priveasca cu mandrie tot restul vietii. Apoi, cand ar fi imbatranit, as fi avut grija de el, i-as fi fost alaturi, asa cum facuse si el cu mine.
Fusese vina mea. Doar vina mea. Am incercat sa-l salvez, dar n-am stiut cum sa o fac. Of, daca as fi invatat...Daca as fi fost atenta la scoala, daca as fi incercat sa fiu o persoana mai deschisa, mai buna, nu egoista care eram, poate l-as fi putut ajuta. Mi-au spus ca am ajuns prea tarziu la el, ca nu se mai putea face nimic, dar nu se stie. Eram fiica lui, poate asta l-ar fi ajutat.
Camera aceea, camera care avea mirosul lui: aftershave-ul lui, trabucurile, mirosul de vin sau bere, de carti si de lemn. Camera in care isi luase viata, covorasul patat de vinul rosu vomitat in seara inmormantarii lui. Nu mai puteam sa calc acolo."

Love, love, love...

Mai presus de o sarbatoare a indragostitilor, Valentine's Day este o sarbatoare a celor care urasc Valentine's Day, a celor singuri si tristi, a celor cu inimi frante, a celor care se uita la cupluri si stramba din nas, ca o vulpe ce n-a ajuns la struguri, spunand "N-o sa reziste mult!" sau "E cu el pentru bani!".
Si majoritatea dintre ei au dreptate - iubirea nu are nevoie de o zi anume, de inimioare de plus si coada la florarie. Iubirea e mult, mult mai mult de atat. Isi gaseste cai imbosibil de imaginat. Creste pe teren  nefertil, facand inca cele mai frumoase flori. Sta dreapta in fata vantului si isi infige radacinile mai adanc in pamant. Isi face loc printre pietre pentru a ajunge la soare. Valentine's Day o face sa para suferficiala si nu atat cand pretindem a fi ceva ce nu suntem, cat impartind oamenii in doua tabere. Pro Valentine's, contra Valentine's. Intr-o relatie, singuri.
Iubirea este sa ai cu cine rade de lucrurile care ti se-ntampla, sa ai pe cineva care sa planga cu tine - caci, daca te iubeste, va plange in sufletul sau, stiindu-te ranit -, sa ai pe cine intreba cand te afli la rascruce, sa ai cu cine sa-ti bei cafeaua, sa ai pe cineva caruia sa-i gatesti din placere, sa ai pe cineva care sa-ti faca masaj dupa o zi obositoare, cand ai pe cineva pe care sa-l saruti dimineata, pe care sa-l suni pentru ca stii ca vocea sa te va face sa zambesti, cineva care te vede cel mai frumos, cineva care te tine in brate pana adormi, care te tine de mana pe strada, cineva cu care iti poti face planuri de viitor. Cineva care te cunoaste cel mai bine. Cienva care este alaturi de tine si cand este departe.Cineva care stii ca nu te va parasi niciodata.
Cand ai asa ceva, nu are importanta Valentine's  Day. Nu conteaza daca ziua "noastra" este azi sau maine sau peste 10 luni, pentru ca oricum ne sarbatorim relatia cu fiecare "Te iubesc!" spus, cu fiecare sarut, cu fiecare fior pe care numele celuilalt ni-l produce, cu fiecare noapte de dragoste. Ne iubim si fara trandafiri.
Si chiar daca esti singur, ar trebui sa sarbatoresti iubirea. Ar trebui sa te gandesti la ce ai gresit, la ce nu ai facut, la rabdarea care ti-a lipsit sau a fost in exces, la lucrurile pe care ar trebui sa le uiti. Valentine's Day oricum iti va aminti de cel caruia ii apartine inima ta. Sarbatoreste ca el exista. Suna-l. Cine stie?
Eu am fost singura de V's Day. Cu toate astea, am fost tot atat de fericita cat as fi fost si daca el ar fi fost aici, caci dragostea noastra este atat de profunda si te frumoasa incat n-are nicio importanta!

Kisses,

    Monica

Despre minti deschise

Am inceput ieri sa citesc "Cartea viitorului" de Cecelia Ahern, autoarea bestsellerului mondial "P.S. Te iubesc", care este una dintre scriitoarele mele preferate. Prezinta iubirea intr-un mod jucaus, adaptat vremurilor in care traim, dar totusi foarte profund. Am citit "Suflete pereche", care a fost una dintre cele mai grozave carti pe care le-am cititi vreodata, datorita faptului ca este realista, descriind o poveste de dragoste si o viata fara sa "infloreasca". Am mai citit si "Multumesc pentru amintiri", care, mai romantica si avand si unele elemente nerealiste, nu s-a lasat mai prejos. A fost, as putea spune, o metafora frumoasa.

Sunt abia la inceputul "Cartii viitorului", dar vreoiam sa impartasesc cu voi un fragment care mi s-a parut deosebil, abundand de adevar. Pe mine, cel putin, m-a facut sa-mi pun unele semne de intrebare despre mine insami.

"Multora nu le va veni  greu sa creada, fiindca mintile lor sunt deschise, descuiate cu acea cheie care ii face pe oameni sa creada. Oamenii acestia fie s-au nascut asa, fie din fasa, cand mintile lor abia inmugureau, au fost ingrijiti pana ce petalele lor s-au deschis incet, pregatindu-i pentru a fi hraniti cu insasi seva vietii. Ploile cad asupra lor, soarele straluceste, iar ei cresc, cresc, cresc; cei care au minti deschise trec prin viata constienti, receptivi, vazand lumina acolo unde este intuneric, vazand o posibilitate in cai inchise, gustand victoria cand altii scuipa esecul, punandu-si intrebari cand altii iau lucrurile asa cum vin. Sunt mai entuziasti. Mai putin cinici. Mai putin blazati. Nu se dau batuti cu una, cu doua. Mintile unora se deschid mai tarziu in viata, in urma unei tragedii sau a unui triumf. Oricare dintre acestea poate fi o cheie care deschide cutia cunoasterii, pregatindu-i pentru a accepta necunoscutul si pentru a spune la revedere pregmatismului si liniilor drepte.

Dar mai exista si unii ale caror minti sunt doar un buchet de tulpini care imbobocesc cand afla o informatie noua - cate un boboc pentru fiecare lucru nou -, dar care nu se deschid, nu infloresc niciodata. Sunt oamenii majusculelor si ai punctelor finale, nu ai semnelor de intrebare si ai eclipselor...

Parintii mei erau acel gen de oameni. Genul stie-tot. Genul "daca nu e scris intr-o carte sau n-am mai auzit pana acum, atunci e o prostie." Cei cu gandire directa, cu mintile pline de cei mai frumosi si mai viu colorati boboci, delicati si cu parfum dulceag, dar care nu se deschid niciodata, nu sunt suficient de usori sau de gratiosi pentru a flutura in adierea vantului. Drepti si rigizi, sunt atat de prozaici, incat raman boboci pana la moarte."

The Girl with the Dragon Tattoo

Anul asta am hotarat sa vad toate filmele nominalizate la Oscar, in special pentru ca despre unele dintre ele s-a vorbit foarte mult.
Am inceput cu "The Girl with the Dragon Tattoo". A primit cinci nominalizari la Oscar, la categoriile cea mai buna actrita in rol principal (Rooney Mara), cel mai bun mixaj de sunet, cel mai bun montaj, cel mai bun montaj de sunet si cea mai buna imagine.
Am inceput sa ma uit la el stiind doar ca actrita din rolul principal, Rooney Mara, trecuse prin multe transformari pentru rolul acesta si deducand dupa putinele imagini pe care le vazusem, ca era un film de actiune probabil, despre o rebela a carei viata se invartea intre droguri si sex. Poate tocmai ideea preconceputa ca nu este un film atat de bun si gandul "Nu este genul meu de film, dar hai sa vad pentru ce a primit nominalizarile alea" m-a facut ca, apoi, sa-l iubesc si mai mult. L-am provocat sa ma loveasca cu ce are el mai bun si exact asta a facut.
David Fincher, regizorul, este un geniu. Geniu!
A creat o poveste deosebita, a carui suspans m-a urmarit pe tot parcursul filmului. Este, mai exact, vorba despre jurnalistul Mikael Blomkvist, a carei reputatie se duce de rapa dupa ce nu poate demonstra niste acuzatii majore la adresa unei corporatii gigant. Exact atunci, este angajat de Henrik Vanger sa rezolve misterul disparitiei si poate al mortii nepoatei sale, Herriet Vanger, care disparuse in urma cu 40 de ani. Aici intra in scena Lisbeth Salander, cea care il ajuta in rezolvarea disparitiei de care se lega din ce in ce mai multe crime. Ea este cea care da sarea si piperul filmului, un personaj complex si frumos, o femeie ciudatica, dar o luptatoare, care nu lasa nimic la intamplare, ci lua viata in mainile sale si o modela exact asa cum vroia ea, desi poate acest lucru este adus la un moment dat in pragul de nebunie.
Ceea ce imi place la acest film este ca nu este previzibil. Oricat am incercat sa anticipez urmatoarea miscare, nu am reusit. Chiar si la sfarsit, cand devenea lesne de dedus cum urmau sa se desfasoare lucrurile, m-a surpins. Mai imi place ca este un film curajos. A atins subiecte dintre cele mai sensibile -  religia, iubirea, sexul, crima -, fara sa strice filmul, si ne-a oferit scene dintre cele mai dure, fara a se lasa mai prejos.
    Daniel Craig, ca si Rooney Mara, sunt niste actori de exceptie, iar "The Girl with the Dragon Tattoo" este exact ceea ce inseamna un film de Oscar.