V-a fost dor de mine?

Dupa o lunga (enorma chiar, nu?) absenta, m-am hotarat in sfarsit sa reincep sa postez. Initial am vrut sa-mi creez un alt blog, dar nu pot face asta pentru ca tin prea mult la "Purple Dreams", mai ales ca in el am multe amintiri, asa ca, incepand de azi, ma veti gasi mereu aici cu gandurile mele (mai mult sau mai putin aberante) si va promit ca nu mai dispar in mod misterios cu lunile, asa cum am facut din mai si pana acum.
Probabil va intrebati ce-am facut in tot timpul asta, ca voua nu v-am mai povestit absolut nimic. Eh bine, am mai crescut cu un anisor, m-am mai maturizat un pic, am trecut peste o perioada ma nasola. Probabil ati vazut in postarea "Sad...", penultima inainte sa dispar, ca nu eram tocmai ok. Totusi, cu bune ai cu rele, cu o prietena mai putin (acea L. din postarea "For a friend"), cu noi amintiri frumoase, cu persoane redescoperite, cu visuri noi (sau, mai bine spus, visuri vechi, dar renascute prin faptul ca am mai multa ambitie pentru a le indeplini) sunt aici, sunt happy, mai ales ca e soare, e vacanta si sunt la cateva sute de kilometrii de casa, sunt aceeasi Monica visatoare, nebuna si indragostita si sunt ok si am o gramada de lucruri sa va spun.
Sper ca si voi sunteti bine, ca nu m-ati uitat si ca veti reincepe sa citit ceea ce scriu eu si poate da Dumnezeu sa si comentati ca nu sunteti prea incurajatori si, nu in ultimul rand, sper ca sunteti pregatiti pentru ca reincep cu eternele mele vise mov cu care v-am obisnuit.
Ne mai auzim in urmatoarea postare care, va promit solemn, va veni cat de repede posibil si fara intarzieri.

Kisses,

Monica

For a friend...

Cu totii avem cate un prieten de suflet in viata - acea persoana care da sfaturi unice pe care le asculti intotdeauna, acea persoana care ti-e draga, care te asculta si ti-e alaturi in cele mai grele momente, acea persoana calda si dulce de care iti amintesti cu un zambet gandindu-te de cate ori te-a ajutat cand erai intr-un impas.

Am, sau cel putin am avut si eu o astfel de prietena pe care poate nu am apreciat-o atat cat trebuia, dar care cu siguranta imi era indispensabila, fiindca ii spuneam intotdeauna daca eram trista sau fericita. Doar ei, fiindca simteam oarecum ca ma putea intelege, ca gandeam la fel si la cea mai frumoasa poveste din viata mea ea a fost martora. Deci, cel putin pentru mine, relatia noastra de prietenie era una privilegiata, mai ales ca ma iertase in momente in care oricine altcineva nu ar fi facut-o, mai ales ca a fost alaturi de mine in cel mai greu moment, atunci cand credeam ca totul era pierdut si pentru toate astea i-am fost foarte recunoscatoare, dar nu i-am spus niciodata, nu i-am spus niciodata cat admiram acea caldura pe care o emana chiar si pe mess, acea energie care plutea pe langa ea in cele doua dati in care ne-am vazut, acel suras special al ei si felul ei de a fi o prietena buna!

Din nefericire, ceva mi-a scapat, am gresit si am pierdut-o. Desgiur, doar din cauza mea, dar abia acum realizez cata nevoie am de ea, de sfaturile ei. Ea este mult mai matura decat mine (datorita celor 19 ani ai ei), dar de multe ori am avut impresia ca ne asemanam foarte mult, ca gandim la fel. :)

Acum imi pare rau...

Si asta vreau sa transmit prin aceasta postare, vreau sa-i spun ca am nevoie de ea si ca sper sa ma ierte!

Am nevoie de tine, prietena mea draga!

Sper sa ma poti ierta, L.!

Sad...

Ma privesc in oglinda, imi vad imaginea atat de lipsita de acea viata si bucurie constanta, coplireasca alimentata de EL. Imi privesc ochii si imi amintesc cum ei il priveau ca pe o minune, indragostiti de faptura lui de care nu se puteau dezlipi. Si lor le e dor de EL, caci sunt umflati si rosii de atata plans si de faptul ca nu l-au mai privit de nu mai stiu cate zile. Se umplu de lacrimi, apoi o lacrima timida cade usor din ei. Isi continua drumul pe fata mea, caci EL nu mai e aici sa o stearga. Imi parcurge obrazul si parca simt atingerea lui calda pe el si mi se face si mai dor si mai cade o lacrima. Ajunge pe buze si imi amintesc saruturile lui. Imi amintesc cum uitam sa respir, cum imi devora incet si placut buzele si nu ma saturam, imi amintesc toate trairile intense care imi strabateau fiinta si nu ma puteam misca si ma simtam atat de vie...Mai cade o lacrima...si inca una...si tot asa...in urma lui ramane un fluviu de lacrimi, dar nu ma pot ineca in el, viata ma agaseaza constant cu prezenta ei, cu faptul ca inca traiesc. Si pentru ce? Nu am nevoie sa imi bata inima, vreau sa o simt pe a lui batand, nu am nevoie sa respir, vreau sa-i simt respiratia calda pe trupul meu doritor si dependent de EL. Prefer sa fiu alba si rece decat sa-l stiu mai departe si mai rece ca niciodata! Il vreau inapoi! Il iubesc atat de mult! Imi sterg in cele din urma lacrimile cu mana care are nevoie sa-l mangaie pe EL, cu mana care are nevoie sa fie tinuta de mana lui, cu mana care ar trebui sa fie a lui, apoi ma imbratisez singura, incercand sa-mi imaginez ca e imbratisarea lui. Hm...Nu e acelasi lucru, imbratisarea lui e calda, speciala, in bratele lui erau o explozie de culori si lumina si o caldura foarte placuta. Toate imi lipsesc atat de mult...am atata nevoie de EL!
Mai sunt inca atatea lucruri pe care inca nu le-am facut, atatea lucruri pe care inca nu le-am spus, atatea lucruri, atatea amintiri, atatea dorinte care nu ma lasa sa renunt si nu voi renuta, nu voi renunta la EL, la dragostea lui care-mi lipseste atat de mult!
Ridic capul si iau o gura mare de aer, mai privesc odata inapoi si imi spun ca toate acele amintiri nu vor ramane asa, nu voi ramane doar cu ele, IL VOI MAI STRANGE IN BRATE, IL VOI MAI SARUTA, II VOI MAI AUZI VOCEA, VA MAI FI AL MEU, apoi merg inainte, increzatoare si purtata de iubirea infinita ce o am pentru el.
IL IUBESC ATAT DE MULT!


Dragilor, nu stiu cand va fi urmatoarea postare, nu prea am acces la internet, asa ca cam toate postarile vor fi date unei prietene pentru a mi le publica ea, la fel cum am facut si cu cea pecare o citit acum.
Va sarut dulce!

Spring = fun!!!

În sfârţit a venit soarele şi la mine pe stradă. Odată cu primăvara, am ieşit parcă din hibernare, am scormonit ce-am scormonit prin lucruri şi am dat peste ochelarii cu lentile roz pe care nici că-i mai dau jos de la ochi. Am o poftă de viaţă enormă, vreau să încerc lucruri noi, nebuneşti, pe care nu le-am mai încercat, vreau să ies de sub titlul ăla de fată cuminte (şi reuşesc, în două zile am rupt totă reputaţia de good girl de când sunt la şcoala, într-o lună mi-am şocat părinţii făcând cele mai nebuneşti lucruri posibile şi merg mai departe). La şcoală mă mişc foarte bine, creativitatea mea este la cote maxime, doar acasă îi chinui (rău de tot) pe ai mei cu încăpăţânarea şi imobilitatea mea, dar parcă aş vrea să mă mişc în alt fel pentru că nu mai am stare – vreau să dansez, după vreo 6 luni de absenţă, trebuie să o iau de la capăt şi tânjesc după dans, pur şi simplu nu mai rezist, nu pot descrie starea asta!
Vreau să mă bucur de soare, de prieteni, de băiatul special din viaţa mea, de fiecare clipă dulce, de fiecare vis fumos, de cele mai noi colecţii de haine din magazine, de planurile frumoase pe care vreau să le aduc la o formă cât mai reală, de tot.
Ştiu de pe acum că în următoarea perioadă am teze, teste, din ce în ce mai multe probleme cu părinţii şi probabil multe momente grele în această schimbare pe care vreau s-o fac, care începe odată cu primăvara, dar am un plan frumos de bătaie pentru ca primăvara (şi vara) asta să nu fie una urâtă: vreau să mă bucur măcar două zile pe săptămână de primăvară, vreau să-i spun de cât mai multe ori posibil îngerului meu că îl iubesc enorm, vreau să arunc măcar vreo două priviri pline de ură, de dispreţ, de venin, priviri de-alea de ucigaş în serie inamicului numărul unu pe zi, vreau să le arat părinţilor că acel copil inocent al lor a plecat departe şi că au acum lângă ei o rebelă care are nevoie de iubitul ei ca de aer şi care vrea să lupte şi cu Dumnezeu pentru a fi cât mai aproape de el, vreau să fac toate schimbările pe care mi le-am propus, vreau să decid odată ce naiba fac cu viaţa mea, căci am hotărât cum o vreau şi acum, stând şi analizând, observ că abia dacă am făcut ceva pentru a o face exact aşa, vreau să fac plimbări prelungite la soare, vreau să mă apuc de colecţionat ghiocei, să scriu în continuare pe blog, să spun cuvinte frumoase celor din jur şi să dansez mult, cât mai mult!
Dacă în lunile trecute aveam chef de distracţie, acum e deja nebunie! E început de primăvară, creativitate, nebunie! Am o poftă nebună de viaţă, de distracţie şi de data asta nu mai aştept ca distracţia să pice din cer – le voi face părinţilor viaţa un calvar, îmi voi face îngerul să se simtă cel mai iubit dintre pământeni, îmi voi trăi viaţa, iar cum pentru mine înseamnă acum ori iubire (şi cum de vreo 2 luni iubirea are pentru mine numele iubitului meu, el fiind Universul meu, şi prin „iubire” mă refer la el) ori dans, trebuie neapărat să am câteva nopţi de dans în care să simt curgând prin mine muzica şi, ca sentimentul să fie complet, trebuie să fie şi iubitul lângă mine, ca să simt şi iubirea inundându-mă!
Voi ce vreţi de la primăvara asta?

For my angel

Astăzi, 17 martie, s-au făcut două luni de când am început să iubesc o persoană minunată. Două luni în care am iubit cu toată fiinţa mea, două luni de când este o singură persoană în gândurile mele.
Prin intermediul acestei postări, vrea să-i transmit acelui băiat special care mi-a luminat viaţa că îl iubesc mai mult decât orice pe lume, cu toată fiinţa mea, că îl ador, că îmi doresc mai mult decât orice să-l simt aproape şi voi face orice ca să-l simt, că, indiferent de situaţiile oribile prin care trecem, îl voi iubi mereu, îl voi visa în fiecare noapte, va fi mereu în gândurile mele din fiecare secundă.
Din nefericire, azi nici măcar nu am auzit vocea lui. Mă aşteptam ca ziua asta să fie una frumoasă, dar nu a fost aşa. Când am realizat că nici nu va fi, mă aşteptam că voi plânge toată ziua, dar nu am făcut-o, lacrimile nu mi-au inundat obrajii, au rămas în ochi şi, cel mai mult, în duflet. M-am cufundat în scris, am scris toate sentimentele, am făcut o poezie şi multe texte literare. Aşa am putu spune cât de mult îl iubesc, cât de mult îmi lipseşte, cât de goală mă simt fără prezenţa sau măcar vocea lui.
Azi a fost suferinţă împletită cu iubire, dar nu mai vreau aşa ceva, suferinţa nu are ce căuta, eu vreau doar iubire! Pentru asta, m-am hotărât să lupt, începând de mâine, mai mult ca până acum. Pentru NOI!
Îngeraşul meu scump, te iubesc din toată inima, din tot sufletul! Te iubesc mult mult de tot!!! Îţi trimit un sărut peste toţi aceşti kilometrii care ne despart acum şi toată iubirea din lume. Vreau să te fac să te simţi cel mai iubit dintre pământeni! Voi fi aproape!
În încheiere, încă un TE IUBESC!!!

A day

Ziua de azi a fost una oribilă. De la început la sfârşit!
M-am trezit la 7:26 din cauza durerii. Am observat ca acea tăietură rămasă de la operaţia de apendicită se umflase urât de tot şi mă durea teribil.
În scurt timp, am văzut cel mai oribil lucru posibil: operaţia se spărsese şi din ea curgeau şiroaie de sânge, care în câteva minute s-au adunat pe hainele mele, în pat, peste tot.
M-am întors la spital, de data aceasta nu pe picioarele mele, ci dusă în braţe de tata. În maşină, am început să plâng. Probabil că toată lumea îşi imagina că eu plângeam de durere, dar nu era aşa, durerea aceea fizică de atunci nu reprezenta nici măcar un sfert din durerea psihică prin care am trecut. Plângeam de frică. De frică pentru ceea ce urma să se întample, de faptul că urmau să înfigă din nou ace în mine, urmau să mă taie din nou, urma să mă doară şi mai rău, probabil să mai stau din nou în spital nu ştiu cât timp şi să mi se întample orice era mai rău.
Pentru prima oară, am fost dusă cu un cărucior cu rotile. Pe culoarul spitalului, lumea se uita ciudat la mine, ba cu milă, ba întrebător.
Am fost văzută de chirurgul care m-a operat, probabil singurul care m-a consultat cu puţintică milă. În faţa lui, tremuram. Răspunsul pe care urma să-l primesc mă îngrozea. Şi eram acolo, singură... După ce şi-a dat cu părerea, m-am liniştit, totul era ok.
O asistentă mi-a curăţat acea tăietură. Dureros, fără nici cea mai mică umbră de milă. Pentru prima dată în viaţa mea, am ţipat de durere. După ce m-a curăţat cu apă oxigenată şi tot felul de substanţe, am văzut pe acea tăviţă o grămadă de sânge. Sângele meu...
Am ajuns acasă, dar lucrurile nu au mers spre bine, sângele a continuat să curgă, a umplut pansamentul pus de acea asistentă şi chiar la depăşit. Din nou mi-am văzut sângele scurgânduse dureros...
Mâine, voi fi din nou la spital. Poate va fi ca azi, poate va fi mai rău. Oricât aş spera, ştiu că mai bine nu va putea fi.
Cel mai dureros lucru a fost că azi nu i-am auzit vocea iubitului. Acest lucru mi-a adus disperare şi a crescut dorul, simţeam că mă topeam de dorul lui, deşi eu mi-aş fi dorit să mă topesc în braţele lui. Asta a făcut agonia şi mai apăsătoare...

Surgery

Săptămâna trecută am fost operată de apendicită. La început, mă gândeam că va fi îngrozitor, că va durea teribil, dar nu a fost aşa rău, ci din contră - m-am ales cu câteva lecţii de viaţă.

În primul rând am văzut oameni cu probleme adevărate, care nu au o viaţă în afara spitalului. Când nu sunt acolo, aşteaptă să se întâmple ceva ca să se reîntoarcă în spital. Sunt oamenii cu zeci de operaţii, oameni care nu se mai tem de durere, oameni care nu au familii, care sunt în spital de când se ştiu, oameni condamnaţi să privească printr-o fereastră de spital cum se scurge viaţa pe lângă ei.

De asemenea, am văzut că, ajuns acolo, nu mai e loc de răutate, am văzut bunăvoinţă, oameni ce se ajută între ei fără să se cunoască, oameni ce se bagă în seamă, ce te întreabă de ce ai ajuns acolo şi îţi dau speranţă.

Am văzut groaza de pe ochii unei bătrânici care urma să se opereze pentru a nu ştiu câta oară, am văzut-o plângând de frică, spunând că e singură, că la ea nu vine nimeni.

Am văzut multă mizerie în saloane ce ar fi trebuit să fie imaculate, saloane fără becuri, paturi murdare de sânge. Eu am avut noroc. Nu am stat într-unul ca acelea, ci într-unul curat, mare, luminos, cu draperii verzi care mă împiedicau să văd cum e vremea.

În general, eram îngrozită de medici, dar de data aceasta am văzut foarte multă bună-voinţă, de la medicul care m-a operat, până la asistente. Toţi au glumit cu mine, toţi s-au purtat foarte frumos.

Anestezistul a glumit cu mine până m-a adormit. Senzaţia de pe masa de operaţie a fost stranie, pur şi simplu nu îmi puteam ţine ochii deschişi, simţeam cum somnul îmi inunda corpul şi încercam să nu adorm. Mă temeam că nu mă voi mai trezi. Am dormit foarte mult. Auzeam tot ce era pe lânga mine, o auzeam pe mama strigându-mă, o simţeam atingându-mi mâna, dar oricât aş fi incercat, pur şi simplu nu mă puteam trezi.

Nu am plâns deloc. Nu am plâns când mi-au luat sânge, nu am plâns când m-au urcat pe masa de operaţie, nu am plâns când mi-au pus perfuzia. O singură dată mi-am simţit ochii umplându-se de lacrimi - atunci când asistenta, care îmi e şi naşa, m-a privit cu un "adio". Când i-am vazut ochii privindu-mă de parcă urma să nu mă mai întorc, am simţit şi eu cum ar fi chiar să nu mă mai întorc. Să pleci fără să îţi iei adio, fără să spui iubitului cât de mult îl iubeşti, mamei că îţi pare rău, prietenilor că ţi-e dor de ei şi nu îţi doreşti să îi pierzi, să pleci fără să îţi fi îndeplinit visele...

Am văzut lipsa de pricepere a unor asistente atunci cînd mi-au scos stângaci branula din mână şi mi-a ţâşnit sângele, am văzut ambiţia din ochii unui băieţel ce nu accepta să stea în pat, ci vroia să se ridice, am văzut suferinţa din ochii unui surdo-mut, am văzut, pentru întâia oară, compasiune în ochii tatei.

Probabil cel mai important lucru a fost faptul că am văzut cine îmi este cu adevărat alături. Am realizat că dintr-o clasă de 25 de copii unul singur s-a deranjat să sune, că din nu ştiu câţi prieteni, unul singur s-a deranjat să mă viziteze, că nu ambii părinţi sunt lângă mine, că presupusa cea mai bună prietenă nu este câtuşi de puţin interesată de soarta mea, că iubitul chiar îmi este aproape, că chiar se interesează de mine, chiar dacă blestemaţii aceia de 246 de kilometrii îl împiedică să vină.

Le mulţumesc din suflet celor 3 oameni care mi-au fost alături, dar şi celorlaţi, zecilor de oameni care abia acum mi-au arătat cât de prieteni îmi sunt!