Sunt romantica. Intotdeauna am fost. Inainte sa am un obiect al afectiunii si dragostei mele, eram indragostita de ideea de a iubi si a fi iubita. Nu stiu daca aceasta e o calitate sau un defect, dar cert e ca nu se va schimba. Nicholas Sparks, Cecelia Ahern si Stephenie Meyer m-au facut asa. Bryan Adams, Robbie Williams, Celine Dion si Taylor Swift m-au facut asa. "A Walk to Remember", "If Only", "Dear John", "Love and Other Drugs", "The Notebook", "Before Sunset" si "Before Sunrise" m-au facut asa. M-au facut sa cred in suflete pereche, in dragoste adevarata, in a imbatrani impreuna.Am crezut chiar ca sunt atat de norocoasa incat sa-mi fi gasit sufletul pereche. Alesul. Cel alaturi de care sa-mi construiesc o familie si sa fiu fericita peste ani. Dar povestea asta nu a fost scrisa nici de un scriitor la fel de romantic ca mine si nici de un scenarist de la Hollywood. Iubirea vietii mele, cel alaturi de care mi-am planificat viitorul, cel in care am crezut si am sperat si cel alaturi de care am petrecut ultimii ani m-a mintit si m-a inselat, m-a dezamagit si m-a umilit.
Doare pana in strafundurile mintii si ale sufletului. Doare pana la nebunie. Apoi urmeaza furia - furie ca nu inteleg de ce ar fi facut asa ceva, furie ca am fost mintita atat de mult timp, furie ca imi amintesc mana care am tinut-o intr-a mea, care m-a mangaiat, pe care am iubit-o, pe alta femeie.
Acum mi-as dori ca viata mea sa fie un film siropos. Stiu exact ce s-ar intampla. Dupa cateva zile, saptamani, luni de suferinta, plans si ciocolata, el ar veni adanc intristat la usa mea, cu un buchet de flori, preferabil trandafiri, si o cutie cu bomboane de ciocolata de ciocolata si mi-ar spune cat de rau ii pare, mi-ar implora iertare, mi-ar promite cele mai frumoase lucruri posibile. Eu, miscata, as accepta sa-i ofer o a doua sansa, dupa care ne-am saruta mai pasional ca niciodata. Dupa firescul cadru "one week/three months/two years later", el va aparea cel mai onest si mai iubitor barbat pe care l-am cunoscut. Si-ar fi tinut toate promisiunile pe care mi le facuse la usa mea sau in cel mai neasteptat loc posibil, iar nefericitul incident nu s-ar mai fi repetat niciodata. Ar fi de la sine inteles ca va urma sa fim fericiti impreuna pentru totdeauna.
Am chiar si o scena preferata care mi-as dori sa se intample. Intotdeauna am sperat in secret ca, daca voi fi ranita, asa ceva mi se va intampla. Ma refer la o anume scena de la sfarsitul episodului 25 al sezonului al doilea din Gossip Girl, cand Chuck Bass gaseste cel mai dragut mod de a-si cere iertare si a-i spune lui Blair Waldorf, in sfarsit, ca o iubeste. Nu este cel mai frumos lucru pe care el l-a facut pentru ea, el fiind un maestru absolut al unor gesturi romantice, dar pe mine m-a cucerit in mod special. Poza este din acel moment.
Adevarul este insa ca trebuie sa fiu realista. Asa ceva nu se va intampla in realitate. Lunile, anii de durere, de tresarire la fiecare cuvant, loc, coincidenta care imi va aduce aminte de el vor exista. Voi plange, voi suferi, voi tipa, il voi uri, dar in cele din urma, voi trece peste tot. Asa este firesc, chiar daca este greu, caci se pare ca in viata reala minciunile, inselatul, dezamagirile se intampla tot timpul. Tot ce putem face este sa invatam o noua lectie din asta si sa mergem mai departe, increzatori ca data viitoare vom stii mai mult si vom suferi mai putin.
Sper ca voi sa fiti mai norocosi decat mine.
Va imbratisez,
Monica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu