The Vampire Diaries

De vreo cateva zile, din pura curiozitate, am inceput sa ma uit la serialul "The Vampire Diaries" pe internet. E dragut, captivant, dar atat. Ok, inteleg ca L. J. Smith a scris seria prin 1991, cu mult inainte ca Stephenie Meyer sa aiba macar ideea care sta la baza Twilight-ului, dar mie tot mi se pare plagiere. Nu am citit cartile si nici nu am de gand sa o fac - pentru nimic in lume nu voi opri magia oferita de Stephenie -, dar am citit ca, in carti, Elena era blonda cu ochi albastri, in timp ce in serial aduce foarte mult cu Bella. Desigur, fara sa aiba vreunul din lucrurile care o fac pe Bella atat de speciala. Si mai sunt o gramada de astfel de lucruri de altfel evidente care arata cat de mult s-a furat din "Twilight"-ul nostru pretios.

In alta ordine de idei, "The Vampire Diaries" este banal. Nu schimba vieti, asa cum a facut "Twilight". Daca romanele seriei le-am trait intens, asa cum nu am mai facut cu nicio alta carte, si nu le-as da aproape pentru nimic in lume (desigur, sunt vreo doua lucruri si o persoana - o persoana extraordinar de importanta- pe care chiar nu le-as da pentru nimic in intreg Universul), am plans atat la ecranizarea "Twilight", cat si "New Moon" si "Eclipse", la fel cum m-am trezit cu siroaie pe obraji atunci cand citeam "New Moon". Poate tocmai asta este motivul pentru care iubesc atat de mult seria "Twilight" - suferinta Bellei a fost si a mea (de atatea ori, de altfel...), iubirea ei, Doamne, acea iubirea nebuna, obsesiva, infinita este si a mea, poate intr-o cantitate mai mare totusi, daca este posibil, legatura aceea dintre Edward si Bella este si intre mine si El, "Edward" al meu. Legatura noastea, iubirea noastra, nu va putea fi distrusa de nimic vrdeodata. Traiesc prin El, este lumea mea...tot.

All is full of love

Este o melodie destul de veche a lui Bjork (din cate imi amintesc, e de prin 2005 sau asa ceva), dar e una dintre cele care au facut-o cunoscuta. Mi-am amintit de ea si am avut-o pe repeat toata ziua. Inca o iubesc la fel de mult, parca acum, redescoperita, e chiar mai frumoasa. Totusi, ceea ce este cert este ca este de o sensibilitate deosebita, durerea din videoclip si din vocea lui Bjork sunt atat de evidente, aproape tangibile...

Mie una imi place foarte mult "All is full of love" a lui Bjork din toate punctele de vedere. O aveti in videoul de mai jos. Ce parere aveti?

Kisses,

Monica

Beautiful women

Dupa ce am vazut cateva topuri cu cele mai frumoase femei din lume de care nu am fost catusi de putin multumita (adica, ce Dumnezeu, Louise Redknapp si Emmanuelle Chriqui pe locul intai?), am decis sa-mi fac propriul top, din perspectiva mea:

1. Megan Fox - serios, este absolut superba, cum poate cineva sa nu considere ca ea este cea mai frumoasa femeie din lume?
2. Adriana Lima - este unul dintre ingerasii Vicoria's Secret si, Iisuse, arata chiar foarte bine.
3. Scarlett Johansson - are niste buze foarte senzuale, niste ochi magnifici si forme perfecte, este tot ceea ce poate incapea in cuvantul "frumoasa".
4. Cheryl Cole - nu mai are nevoie de nicio descriere, este de la sine inteles cat este de frumoasa.
5. Angelina Jolie - cel mai bun exemplu de femeie care nu si-a pierdut niciodata frumusetea.
6. Ashley Greene - si asta nu doar pentru ca sunt o mare fana Twlight, ea chiar arata foarte, foarte bine.
7. Anne Hathaway - poate nu e sexy, dar e foarte dulce, are o frumusete inocenta, este poate cea mai draguta actrita de la Hollywood
8. Miranda Kerr - un alt ingeras Victoria's Secret foarte sexy
9. Shakira - din totdeauna mi s-a parut foarte frumoasa si parca ininereste pe zi ce trece
10. Irina Shayk - cunoscuta in principal pentru ca este iubita lui Ronaldo, desi este model preofesionist, este o femeie foarte sexy

Beautiful things

Azi vreau sa impart cu voi chestiile dragute care mi-au facut ziua mai frumoasa. Ma rog, nu va pot oferi fericirea de a auzi vocea iubitului, a imbratisarii prietenei pe care n-am mai vazut-o de vreo doua saptamani sau cea, ca materialista ce sunt (mai degraba shophalotica sau ceva de genul sau un materialism mai usor, in fine, nu sunt superficiala) a unor cizme noi, dar totusi, sunt unele chestiute pe care chiar vi le pot impartasi.

In primul rand, am citit un lucru absolut superb in revista Cool Girl (numarul din luna trecuta, mai exact) si m-a facut sa zambesc : "Iubirea e singura care poate trece peste culturi, religii si mentalitati, unind oamenii." Comentariile sunt de prisos, este pur si simplu frumos, in toata esenta acestui cuvant.

In al doilea rand, am aici un wallpaper foarte frumos cu Kristen Stewart si unul cu Ashley Greene, ambele mi-au placut in mod special. Sper sa va placa si voua.

In al treilea rand, va recomand sa cititi "Dragostea in vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez, este o carte extraordinara, de mult nu am mai gasit un autor (de la Stephenie Meyer) care sa descrie atat de corect, frumos si complet iubirea, pura si intensa. Imediat ce o termin va spun mai multe despre ea.

Pe voi ce v-a facut azi sa zambiti? :)

Kisses,

Monica

Despre timp

Luni, 8 noiembrie, dupa mult, mult, enorm de mult, am simtit, in sfarsit, ca aveam timp. M-am asezat pe o banca (vis-a-vis fiind doi batranei care barfeau deranjant de tare un alt prieten de-al lor care, dupa spusele lor imposibil de ignorat, incepuse sa exagereze cu bautura), mi-am pus castile in urechi (ma rog, asta dupa ce am petrecut ceva timp chinuindu-ma sa le descurc blestemand viitoarele zece generatii ale celor care le-au fabricat atat de imposibil de scos din poseta fara sa fi nevoita sa-ti pierzi zece minute din viata ducandu-ti nervii de persoana exagerat de isterica la maxim cu firisoarele negre de plastic) si am inceput sa citesc de acolo de unde ramasesem in seara trecuta "Rochia cea noua" de Linda Grant, care, apropo, este o carte absolut extraordinara datorita limbajului fara prejudecati, realitatii descrise atat de complet si corect si personajelor atat de vii printre randuri, imaginilor care te urmaresc in fiecare zi in care prelungesti magia povestii citind-o. Desigur, dupa vreo trei capitole magia mea a fost intrerupta de apelul femeii ce mi-a spus, cu vocea ei inconfundabila, somnoroasa, feminina si agitata "hai, vino acasa", dar , Doamne, am avut timp, am avut timp sa stau pe o banca si sa citesc ca batranelele alea care, dupa ce freaca si ultimul centimetru partat din casa si vad cea de-a treia reluare al episodului cu numarul 4000 din "Tanar si nelinistit", din lipsa de ocupatie si surplus de singuratate, ies sa se plimbe 40 de secunde si sa stea pe o banca (cea mai confortabila, cu cea mai multa umbra, fara nicio scandura raupta si fara cuvinte obscerne scrise cu graffiti pe ea) 14 ore.

Ironia este ca, la doar vreo 2-3 ore dupa implinirea visului meu de-o viata de a avea timp, m-am trezit pe o alta banca, blestemand timpul ca nu mai trece in mortii lui (asta ca sa vorbesc frumos totusi) mai repede. Asteptam. Da, asteptam batand din picioare, rozandu-mi unghiile si dandu-ma de ceasul mortii cu gandul ca un idiot de sofer care nu stiu ce nervi poate sa aiba (ca ai mei in mod sigur sunt foarte jucausi, de la rabdare care enerveaza pe toata lumea, pana la crize de isterie de te crucesti) nu conduce mai repede. Ca sa va puteti imagina si mai bine cat de "calma" eram, in timp ce eu muream de nerabdare si de nervi distrugandu-mi orice ramasita a manichiurii mele, langa mine, pe aceeasi bancuta argintie (asta nu mai era verde si din lemn, ci gri si din metal) erau trei batranele care imi faceau viata insuportabila povestind despre boli de inima, parinti morti carora trebuia sa le faca nu stiu ce (sa se duca la cimitir si sa faca ceva, asta chiar mi-a scapat) si depresii venite odata cu varsta (doua dintre ele spuneau ca se trezesc noaptea ca sa planga, in timp ce cealalta spunea ca se trezeste noaptea doar ca sa manance).

Paradoxal cu tot ce v-am povestit pana acum, la cateva minute dupa asta, ma rugam ca timpul sa nu treaca, mai bine sa mor decat sa treaca, pentru a prelungi, pentru a pastra cat mai mult timp momentele de fericire asteptate din totdeana, de-o viata, de-o eternitate parca. Si totusi, a trecut!

Voi aveti timp?

Kisses,

Monica

Leapsa

Sunt: visatoare si indragostita :)

Pastrez: o gramada de sentimente si amintiri frumoase

Mi-as fi dorit: sa fi fost cu macar vreo 7-8 ani mai mare (da, imi doresc sa fiu batrana :P)

Nu imi plac: diminetile de luni

Ma tem: ca nu voi avea suficient timp sa fac toate lucrurile pe care mi le doresc

Aud: melodia Delyno & Emrah Ish feat. Looloo - Private Love

Imi pare rau: ca nu mai e vara

Imi place: sa ascult muzica in timp ce scriu/desenez, ore in sir

Nu sunt: buna la mate :))

Dansez: oricat de des pot

Niciodata: nu voi renunta

Par: insignifianta

Plang: din prea multe lucruri nesemnificative

Nu sunt intotdeauna: optimista

Sunt confuza: dimineata, cand trebuie sa aleg cu ce sa ma imbrac

Am nevoie: de o imbratisare mare, mare de tot de la cel pe care-l iubesc

Ar trebui: sa pied mai putin timp facand absolut nimic

Vreau sa dau: un sarut ca raspuns acelei imbratisari

Diavolul meu preferat

Acum cateva zile am terminat de citit cartea "Diavolul se imbraca de la Prada" de Lauren Weisberger si vreau sa va spun ca este o carte cu adevarat buna, genul de carte care, desi sincera sa fiu nu as fi crezut, m-a captivat instantaneu si zilele trecute am citet-o in tot timpul liber pe care l-am putut gasi (adica al naibii de putin), in majoritatea datilor pe fuga, dar totusi foarte fascinata de carte. Mda, o carte pentru femei, chiar daca discriminez spunand ca barbatii nu pot citi carti ca aceasta, foarte bune, dar un barbat nu ar putea intelege lucrurile prezentate intr-un mod de loc dramatic, ci cu un umor extraordinar de fermecator - iubirea femeilor pentru haine si pantofi, nevoia de afectiune, de a ne plange, atasamentul matern fata de cea mai buna prietena, nevoia disperata de a fi intelese, dorinta de a fi atat de puternice incat sa putem obtine orice si oricand, lupta interminabila si consumatoare pentru materializarea visurilor noastre si, in cazurile particulare precum cel al personajului principal (si din perspeciva careia este scrisa cartea), Andrea Sachs, nevoia coplesitoare, enorma, de a scrie, oricand, oricum, pentru mai nimic sau poate chiar nimic, doar pentru a face acea minune pe care o iubesti - sa scrii....

Andrea Sachs, eroina creata de Lauren Weisberger, este un personaj foarte interesant. Desi initial pare o persoana mai mult decat insignifianta, este o fata foarte draguta, capabila de sentimente, care lupta pentru visul ei de a putea scrie trecand printr-un an terifiant de greu in care este nevoita sa suporte chinurile carora este supusa de sefa ei, de unde si chestia cu diavolul din titlul romanului. Sunt frumoase toate aspectele vietii Andrei - iubirea sa trecuta cu vederea si totusi profunda, prietenia nespus de frumoasa, flirtul, munca extenuanta si exasperanta, stralucirea lumii de V.I.P in care este introdusa mai mult cu forta, umorul negru care este cu adevarat de apreciat, puterea cu care lupta pentru a obtine tot ce isi doreste, "American Pie"-ul de la sfarsitul venit al naibii de neasteptat de repede pe cea de-a cincizeci si cincea pagina a cartii...

Va las aici si cateva citate din "Diavolul se imbraca de la Prada" ca sa vedeti la ce ma refer:

• "Eram acum o femeie bogata - imi puteam permite sa scriu pe mai nimic; orice, numai sa am ceva de publicat." (pag. 547)
• "De ce naiba stateam acolo sa ma las chinuita si umilita si abuzata verbal de diavolita asta lipsita de bucuria vietii? Si, cine stie, poate ca tot asa aveam si eu sa vin la un asemenea eveniment, insotita doar de o asistenta care ma uraste de moarte si inconjurata de o armata de oameni care se prefac ca ma plac doar pentru ca erau obligati sa o faca," (pag 523)
• "-Desi nu credeam ca lucrurile se pot imbunatati in seara asta pentru mine, ea ma chemase, evident, pentru a ma prezenta prietenilor sai celebri.

- Da, Miranda?am ciripit eu cu cel mai recunoscator ton, multumesc-ca-m-ai-adus-in-locul-asta-nemaipomenit.

Ea nici macar nu s-a uitat in directia mea.

- Adu-mi un pahar de San Pellegrino si pe urma ai grija ca soferul sa fie la scara. Sunt gata de plecare acum.

Cele doua femei si barbatul care stateau langa ea au chicotit si am simtit cum ma inrosesc toata." (pag. 497-498)

• "Cum sa pledez, sa tip, sa conving, sa exercit presiuni, sa influentez sau sa cuceresc pe oricine, de la emigrantul care-si aducea hrana la pachet pana la editorul vreunei publicatii de prim rang ca sa obtin exact ceea ce vroiam, atunci cand o vroiam; si, fireste, cum sa execut orice sarcina in mai putin de o ora, dat fiind ca expresii de genul nu prea stiu cum sau imposibil nu puteau fi rostite." (pag 500)
• "-Buna, iubitule, am soptit si am simtit ca deja mi-e dor de el, dar fericita sa-i vorbesc macar la telefon, fara a fi nevoita sa discutam fata in fata toate probremele noastre." (pag. 443).

Cititi-o si voi, este cu adevarat foarte frumoasa si merita!

Kisses,

Monica

You know?

Mda, ma repet. Mda, am destul de multe postari care, efectiv, vorbesc despre exact acelasi lucru, dar am voie sa exprim intr-un fel sau altul ceea ce simt, nu? Bun, deci, repetitie sau nu, trebuie s-o spun: MI-E DOR DE TINE!!!
La naiba, mi-e dor de tine si nici n-ai idee cat de mult! Mi-e dor de fiecare lucru si fiecare secunda, mi-e dor de tot - mi-e dor sa te imbratisez inca din prima clipa cu tot ceea ce inseamna entuziasm si fericire, mi-e dor sa-ti simt mainile cuprinzandu-mi corpul si facandu-ma sa ma simt a ta (frumos sentiment, Doamne...), mi-e dor sa-ti aud vocea spunadu-mi orice, putin imi pasa ce, doar sa fie vocea ta matasoasa, mi-e dor sa-ti vad ochii trecand incet pe mine cu acea sclipire unica de parca as fi cel mai frumos lucru din lume, mi-e dor sa ma iei de mana si sa ma simt ca si cum nimic vreodata nu va putea rupe acea legatura dintre noi si ca si cum nu vei pleca niciodata, mi-e dor sa ma strangi la piept si sa ma simt fericita si speciala doar pentru ca te simt, mi-e dor sa ma saruti si sa ma simt completa si vie si sa nu mai ma satur de acea atingere a buzelor noastre, mi-e dor sa fim doar noi doi si nimic altceva sa nu conteze in afara de noi doi si atingerea ta, acel miracol de atingere pe care-l ador, mi-e dor sa fi langa mine si sa nu trebuiasca sa ma dau de ceasul mortii luptandu-ma cu nevoia coplesitoare de a fi in bratele tale, inconjurata de mainile tale, ca si cum niciunul dintre noi nu va trebui sa spuna "voi veni curand" (curand = peste 3-4 luni infernale in care dorul ma va chinui in fiecare milisecunda a absentei tale de langa mine) si ca si cum nimic pe lume nu va putea vreodata sa mi te mai ia de langa mine, mi-e dor pana si de acel ultim sarut care tipa din fiecare miscare a buzelor noastre "nu pleca!nu pleca!!!" inainte ca...la naiba, inainte ca tu sa pleci!

Dincolo de toate astea, dincolo de faptul ca mi-e dor de tine de-mi vine sa ma dau cu capul de primul perete de langa mine ca apoi sa ma asez langa el cu capul pe genunchi si sa plang (ghici ce?) tot de dorul tau, mai vreau sa-ti mai spun ceva, ceva poate chiar mai important, probabil riscand din nou sa ma repet (pentru a cata oara?): TE IUBESC!!

Dresses

Azi vreau sa impartasesc ceva cu voi, ceva foarte frumos si special care imi place enrom. Acestea sunt cateva dintre rochiile create de Alexander McQueen, designerul care s-a sinucis pe undeva prin februarie, dupa moartea prietenelei sale si a mamei sale. Mai mult decat pe cele Calvin Klein, Prada, Missoni, Elie Saab sau Anna Sui, ador creatiile lui Alexander McQueen pentru ca au ceva deosebit, extraordinar,nemaintalnit la ceilalti si pentru ca fiecare creatie a sa este o adevarata opera de arta in care se pot observa un talent si o imaginatie care lasa fara altfel de cuvinte in afara de cele pline de admiratie. Asa ceva sa vedem si pe la noi, prin Romania noastra goala, nu?
Am ales sa va postez doar cateva rochii (dintre care si cea purtata de Cheryl Cole in videoclipul "Fight for this love") ale designerului pentru ca nu as fi putut alege niciodata dintre pantofi pe cei mai frumosi, toti sunt extraordinari. In caz ca va mai amintiti de acei pantofi foarte excentrici din videoclipul melodiei "Bad Romance" a lui Lady GaGa, tot Alexander McQueen i-a creat si pe aceia si a mai creat o multime de alte mici opere de arta cu tocuri absolut superbe.
Sper din suflet sa va placa rochiile.
P.S: Cred ca un timp nu prea voi mai scrie (nu voi abandona, ma refer la o saptamana sau doua, nimic mai mult) pentru ca acum vreau sa scriu cu totul altceva, ceva mult mai lung, ceva ce iubesc cu adevarat care necesita timp si concentrare. Sper sa ma intelegeti.
Kisses,
Monica

I like

Culorile, in special movul si albastrul si, ca non-culoare, albul, lucrurile pline de imaginatie si fantezie, cerceii etno, hainele in nuante romantice de roz prafuit, volanele, voalurile, accesoriile hand-made, ciocolata, zambetele, paietele, bijuteriile de la Tiffany's, orele de romana, Italia, Frida Giannini si creatiile ei, filmele cu Amanda Seyfried, citatele si cartile de Gabriel Jose Garcia Marquez, Twilight, daruirea si stilul unic de a scrie al lui Stephenie Meyer, sedintele foto cu Ashley Greene, stilul vestimentar al lui Kristen Stewart, Robert Pattinson pentru talentul sau de actor, trandafirii albi, peisajele montane, baile cu spuma, lumanarelele parfumate, dantela mov, restaurantele selecte, fanficurile Twilight, romanele de dragoste, ochii verzi, bebelusii, melodiile cantate la pian, noptile de clubbing, marea, oamenii veseli si cu care te poti distra, sesiunile lungi de shopping, oamenii care nu considera moda ca pe ceva strict comercial si superficial, muzica celor de la Muse (in special "Love is forever" pe care o stiu pe de rost), muzica lui Sting (in special "Saint Agnes and the burning train"), muzica lui Dan Balan (mai nou, "Justify Sex"), sa scriu ore-n sir, sa fim doar eu si personajele mele, sa desenez, sa creez, sa ma plimb cu castile-n urechi, Missoni pentru culorile pe care le foloseste, parfumul lui Kate Moss ("vintage by Kate Moss"), nuantele aprinse si pline de viata, lucrurile amuzante/surprinzatoare/provocatoare, cutiutele de farduri cu design special, buna dispozitie, cercelusii fini, de argint, sa visez cu ochii deschisi, fantasy-urile scrise deosebit, cu o doza mare de nostalgie, in stilul lui Stephenie Meyer, florile marunte si sweet, in culori tari, caldura inabusitoare, soarele fierbinte si zilele cand e foarte mult timp pe cer, prietenele mele, cartea mea, iubirea, ingerul meu.

Ceea ce-mi place sa fac

Imi place sa daram bariere impuse, sa nu am reguli, sa fac ce si cum vreau cu creionul si foarfecele meu, sa desfiintez tabuuri de orice fel, sa fiu eu insumi, undeva intr-un top sau o rochie, sa reinventez continuu, sa daruiesc lumii lucrurile frumoase pe care mi le imaginez, sa fiu intr-o permanenta schimbare, sa fac pasi tot mai mari, sa zambesc in speranta ca intr-o zi va straluci si steaua aia a mea, sa desenez, sa dau mii de intelesuri acelei linii a decolteului rochiei pe care o fata, candva, o va purta si va straluci, va fi admirata poate de o multime de oameni din jurul podiumului

pe care va pasi sau poate doar de iubitul ei inainte de a o imbratisa, sa exprim un prim sarut pe fusta pe care o "ea" o va purta, odata, la prima intalnire cu cel de care va fi indragostita pana peste cap, sa exprim ganduri bune in linia ce se va transforma intr-o cusatura, sa asez directia gandurilor mele de visatoare intr-o linie a unui bolero dantelat, sa visez la un Brother Innov-IS 900 pentru ca ce am acum poate fi dus la muzeu, sa visez sa nu raman la stadiul de schite, sa visez sa fiu apreciata pentru orele in care ma pierd in spatiu desenand vreauna dintre cele multe (zau, nici eu nu le-am numarat) schite, sa fiu optimista cu fiecare culoare (poate nu la fel de optimista ca Agatha Ruiz de la Prada, dar, totusi, optimista).

De-asta vreau sa fiu designer vestimentar, pentru ca este ceea ce-mi place sa fac si pentru ca iubesc sa creez, e pasiunea mea. Nu va puteti imagina incantarea de a vedea o schita gata, completa sau de a tine in mainile voastre acea bucata de material modificat de voi care, oricat de putin ar insemna pentru ceilalti, pentru voi inseamna enorm. Imi amintesc ca-mi tremura mana in care tineam foarfecul atunci cand am modificat primul meu articol vestimentar, un maiou alb pe care l-am uitat prin cine stie ce dulap sau, tot ce-i posibil, l-am pierdut si de fiecare data am topait de fericire pentru ca, in fond, libertatea este atunci cand poti face ceea ce iti pllace, cand iti traiesti visul.

Asta este visul meu sau cel putin unul dintre ele (am destul de multe...). Nu-mi dorescc sa creez haine in cantitati industriale, moda nu este ceva strict comercial - este arata, imaginatie, libertate, iubire penru ceea ce este frumos si unic. Vreau sa creez lucruri frumoase in care sa ma simt bine, lucruri care sa imi placa, lucruri in care sa se regaseasca cineva, vreodata. Ar fi extraordinar ca cineva sa se simta minunat in ceea ce creez, in orele mele de munca presarate cu imaginatie. Un lucru este mult mai frumos atunci cand este unic, cand este numai si numai al tau si stii ca nu ai cum sa te intalnesti cu cineva care poarta ceva identic. Unicitatea este in fiecare dintre noi si in fiecare rever al hainelor si face lucrurile frumoase, lucrurile marunte, lucrurile importante, lucrurile pe care le iubim. Unicitatea este in fiecare rasarit de soare, in fiecare culoare, in fiecare zambet, in fiecare clipa, in fiecare persoana, in fiecare nucleu de atom al materiei si, chiar daca limitarea mintii umane ne impiedica sa cuprindem Universul chiar si cu imaginatia, unicitatea face ca fiecare dintre noi sa fie centrul Universului pentru ca nu exista doua persoane identice, doua momente identice, doua stele identice, doi nasturi identici pe talia unei fuste...

Ma imaginez la fel de bine stuniind la Facultatea de Arte Plastice si Design din Bucuresti cum ma imaginez studiind la Parsons New School For Design din New York. Nu-mi pasa. Doar sa fac ceea ce iubesc.

Motive de bucurie

Azi este ziua la care nici nu visam, ziua pe care mereu am privit-o ca pe una care va veni, candva. Atat. Azi, mai exact la ora 4:05 (am retinut ora pentru ca va ramane in istorie), mi-am terminat de scris cartea! :D. A durat opt luni sa o scriu, dar acum, in sfarsit, sunt complet multumita de ea. Munculita mea... Imediat dupa ce am terminat-o, in momentul ala in care am vazut ca am terminat ultimul paragraf, am inceput sa plang (da, stiu, foarte melodramatic) si cred ca a fost prima data cand am plans in timp ce am zambit. Stiti, asta seamana perfect cu zilele alea de vara in care ploua in timp ce pe cer este un soare arzator. Am plans de fericire pentru ca mereu mi s-a parut ca imi va lua ani de zilesau ceva de genul, de mandrie pentru ca mi-am vazut copilasul nascut din metafore, o gramada de pagini de caiet studentesc, urme ale pastelor pixurilor care mereu se terminau mut prea repede si sentimente asternute pe hartie, copilasul care a mers peste tot cu mine in maxi-bag-ul rosu si devenit o parte indeispensabila si mereu prezenta a vietii mele s-a maturizat si a ajuns la o forma completa, cea pe care mi-am dorit-o si am obtinut-o cu ajutorul unor persoane care m-au inspirat. Poate cel mai mult pentru aceste persoane am vrut atat de mult sa nu renunt la ea nicio clipa, oricat de dezaprobatoare au fost parerile altor persoane care niciodata in viata lor nu vor fi de acord cu ceea ce fac sau voi face. Imi doresc ca aceste persoane speciale sa citeasca ceea ce am scris, parerea lor conteaza cu adevaat, mai ales ca am creat cateva personaje "dupa chipul si asemanarea" lor. Desigur, cartea este dedicata unei singure persoane mai speciala decat oricare si fara care aceasta carte nu ar fi fost niciodata ceea ce este acum.

Cartea mea (Doamne, cat de frumos suna!...) este, in cea mai mare parte, o poveste de dragoste cat se poate de intensa a unui personaj de care m-am atasat mai mult de cat oricare altul creat de mine pentru ca fiecare particica a lui se regaseste in mine. A m spus "in cea mai mare parte" pentru ca are si unele parti thriller si unele erotice care, pe langa profunzimea iubirii descrise, fac cartea mea sa nu apartina unui singur gen. Eu cel putin nu o pot considera doar o poveste de dragoste.

Cam atat va spun momentan despre ea, mai multe poate va voi scrie intr-un post viitor.

Hugs and kisses,

Monica

Oficial toamna

Cum deja au trecut cateva zile din septembrie, este oficial toamna. Ca inamica declarata a iernii (cu exceptia a vreo noua sau zece zile din intreaga iarna), nu sunt nici o mare fana a toamnei. Ok, are mai multe parti frumoase decat iarna si nu este tocmai un cosmar pentru pielea sau oasele mele (iarna am cele mai multe vanatai, rupturi, fracturi, entorse, fisuri, etc. datorita ghetii si zapezii), dar parca soarele si caldura inabusitoare imi plac mai mult. De fapt, iubesc caldura si soarele, iubesc sa vad soarele umpland peisajele si sa-l simt imprastiindu-si razele pe pielea mea si probabil de-asta locul meu este intr-un loc cu soare cat cuprinde, gen California.

Partile bune la toamna sunt: alrgatul plin balti, parfumurile foarte feminine care nu mai ametesc pe nimeni, paltonasele colorate (eu am unul mov :X), revederea colegilor, imbratisarile din primele zile de scoala, petrecerile intime in cubluri (nu sunt fana a distractiei in aer liber pentru ca o mare parte din romani au nesimtirea specifica de a lasa in urma oricarui party in aer liber o mizerie de-ti vine sa-ti iei lumea-n cap), lungile sesiuni de shopping (ca, na, trebuie sa ne pregatim dressingul de toamna, nu?), noile colectii de haine, timpul petrecut prin cafenele cu cescute aromate de cafea sau ceai, timpul crescut petrecut cu cate o carte in mana, cizmulitele de cauciuc colorate foarte vesele, plusul de culoare in obraji dat de temperaturile scazute care ne scutesc de blush si nevoie intensificata de afectiune, ca, na, e frig si avem nevoie de mai multe imbratisari (nu ca as avea eu parte de cine stie ce afectiune fizica datorita cosmarului numit distanta).

Acum partile rele ale toamnei: frigul, inamicul meu nr.1, ploile al naibii de dese, vantul ala nesuferit, absenta aproape constanta a soarelui, cizmele UGG care sunt complet lipsite de fantezie, feminitate sau orice altceva si care, sincer, nu merg la nimic, faptul ca nu mai sunt mai deloc perechi de hot pants (asta pentru ca lumea nu are imaginatia sau curajul necesar pentru a purta hot pants peste dresuri cu ciorapi over-knees si cizme cu toc), timpul liber scazut datorita inceperii scolii si chipurile din ce in ce mai triste ale oamneilor de pe strazi...

Totusi, sunt sigura ca vor fi destul de lucruri bune in toamna asta, un inceput nou, un look nou, o persoana noua :).

Voua va place toamna? Ce va doriti de la toamna asta?

O imbratisare virtuala

Sper ca nu s-a suparat nimeni pe mine ca n-am mai postat de ceva timp, desi am promis ca voi posta zilnic, dar am asteptat un raspuns de la Steph pentru postarea anterioara fiindca stiam ca ma va surprinde intr-un mod foarte placut prin ea, ca de intotdeauna altfel. Totusi, surprins este prea putin... Imediat dupa cei trei pupici lasati de Steffy in postarea "Multumiri unei prietene", m-am trezit cu un zambet enorm si poate pe undeva pe-acolo si inceputul necontinuat al unor lacrimi de multumire. Steph a scris foarte frumos despre mine si blogul meu si, prin acest post, vreau sa-i transmit o imbratisare virtuala de multumire deoarece primul sentiment pe care l-am avut imediat dupa ce am terminat de citit postare lui Steffy a fost de a o imbratisa pentru a-i multumi, pur si simplu nevoia de a o imbratisa :). Ma rog, mai corect ar fi doua imbratisari virtuale pentru ca Steph merita cu siguranta una si pentru cel de-al noualea capitol din "Helpless on love comes", care, scris cu o sensibilitate deosebita, evidentiaza perfect ceea ce spuneam eu despre ea: ca are un talent minunat ca scriitoare, chiar si doar ca una de Twilight fanfiction, daca imi este permis ca pentru Steph sa folosesc cuvantul "doar", in speranta ca asta nu face ca nimic sa arate banal pentru ca ar fi complet gresit.

Dupa imbratisari, multumiri si toate celelalte, inchei postarea prin a va spune ca de data asta chiar am de gand sa postez mai des, daca imi da Dumnezeu timp, poate zilnic, dar sunt sigura ca voi imi veti ierta o zi sau doua acolo fara post, nu-i asa?

Kisses,

Monica

Despre blogul unei prietene

Azi vreau sa va vorbesc despre blogul unei prietene si anume Steph's Blog, pe care il gasiti la http://stephy18.wordpress.com/. Este un blog de Twilight fanfiction, iar eu una sunt o cititoare fidela.

Primul dintre fanficurile de pe site este "Bad Romance" care a ajuns acum la o maturitate de 15 capitole superbe care nu au cum sa nu va captiveze prin actiunea lor. Un mic rezumat la "Bad Romance" pentru a vedea cat de fain este: Bella e nou venita în Forks. Edward este baiatul rau al scolii, cu zvonuri și reputație potrivite. Este ceva din toate astea adevarat? Va strica pariul lui Edward tot ce nici nu stia ca isi doreste? Curse, petreceri, piercinguri și o motocicleta e la egalitate cu romantismul?

La "Bad Romance" mi-au placut foarte mult scenele cu motocileta si toate cele iesite un pic din tiparul obisnuit al fanficurilor Twilight pentru ca arata o altfel de iubire, mai putin melodramatica si romantica, dar foarte captivanta.

Al doilea fanfic se numeste "Helpless when love comes" si este cu siguranta foarte in genul meu, cam in felul asta scriu eu. Chiar mi se pare ca, din punct de vedere al felului de a scrie, eu si Steph ne asemanam foarte mult si apropo de Steph, este o fata duuulce si prietenoasa si cat se poate de draguta, numai buna sa-ti gasesti o prietena in ea. Cel putin pentru mine a fost foarte frumos sa vorbesc cu ea asa, de la o scriitoare la alta si cum in "Helpless when love comes" sigur este acea scanteie de scriitor, cine stie, poate la un moment dat va trece la ceva mai mult decat Twilight fanfiction si sa publice vreo carte. In orice caz, ii urez succes in tot ceea ce face si sa nu ne mai tina cu sufletul la gura pana apare urmatorul capitol.

Despre "Helpless when love comes" am numai cuvinte fumoase de spus, a descris foarte frumos sentimentele Bellei, cel putin prin primele capitole. Nu pot spune ca ma regasesc in acele capitole care imi plac foarte mult si anume capitolul 2, "The calm before the storm" si capitolul 4, "Welcome back happiness", ci pur si simplu imi plac foarte mult, sunt atat de sentimentale si...de plans si...frumoase, ce mai, incat nu am avut cum sa nu ma indragostesc de ele. Un mic rezumat, ca sa intelegeti despre ce vorbesc eu aici: Distractie, petreceri, saruturi furate și doi dusmani-viitori prieteni.Ce se intâmplă totuși când pentru o lună toată casa aparține unor 6 adolescenti ce descoperă fluturasii din burtă, sau cat de minunat se poate simți o atingere din dragoste și cum pot supravietui singuri, in absenta parintilor proaspat casatoriti? Alice, Edward și Emmett, fii lui Carlisle, invată cum sa treaca peste trecut alături de Jasper, Bella și Rosalie, fii lui Esme, descoperind dragostea și intampinand situații neobisnuite, pline de umor.

Fanficul de care pot spune ca m-am indragostit chiar mai mult decat de "Bad Romance" si "Helpless when love comes" si la care am plans este "Our song", un fanfic mult mai scurt, doar de o pagina, dar care este pur si simplu superb prin acele sentimente care sunt descrise acolo. Nu are nevoie de nicio descriere, cititi-l pentru ca merita citit si nu are cum sa nu va "fure" multe lacrimi.

In incheiere, ii multumesc lui Stephy ca scrie si traduce atat de frumos si ca a fost atat de draguta cu mine si va invit sa cititi fanficurile de pe Steph's blog.

Kisses,

Monica

Mi-e dor...

Acum, nici nu pot spune mai mult. Pur si simplu mi-e dor, mi-e dor de el, de tot.

E prea ciudat sa stau intr-un scaun rece si neprimitor sa visez cu ochii deschisi ca e aici, sa ma chinui sa-l ating cu gandul pana cand ma trezeste ea la realitate si sa vreau sa nu-i arunc o privire, sa nu-i spun decat sa ma lase in pace, dar sa nu pot...ea...ea nu e genul de om in fata caruia sa nu zambesc pentru ca deschide conversatia cu o gluma sau incepe sa ma gadile...

Mereu mi se pare ca lumea mea se sfarseste pentru ca apare cate ceva care sa ma faca sa vreau ca el sa fie langa mine, sunt pur si simplu amintiri, dorinta, chestii citite sau prea mult intuneric in noaptea trecuta cand stateam pe terasa si ei doi isi spuneau ca se iubesc si el nu era acolo sa ma stranga in brate, dar acum e diferit, e aiurea. Acum nu ma pot prabusi langa un perete cu capul pe genunchi ca sa plang pentru ca ea e acolo, acum nu ma mai pot retrage in linistea mea intr-un coltisor pentru a amesteca furia, disperarea, suferinta, dorul si iubirea pentru ca ea e acolo, acum nu pot striga de dor si nu-mi pot lasa ochii sa verse nicio lacrima pentru ca ea e acolo...e acolo si nu vreau sa-i spun pentru ca ea poate, ea spera...ea mai are o saptamana dupa care vor urma multe luni, in timp ce eu mai am poate cateva zile dupa care poate vor urma cateva ore si apoi multe luni...

Ea poate sa treaca peste acelasi lucru peste care incerc si eu sa trec, ea supravietuieste...poate ca se refugiaza in lucruri care nu-i vor fi iertate niciodata, lucruri in care eu nu ma voi refugia niciodata pentru ca e murdar si oribil, poate ca face toate astea doar pentru ca nu vrea sa fie singura in timp ce tot ce vreau eu este sa fiu singura. poate ca si in ea se prabuseste totul...dar pentru ea pare atat de simplu, ea poate supravietui cu un sms pe zi si 2 minute de convorbire, ea poate spune atat de usor "poate ca nu-l voi mai vedea niciodata", ea poate trata totul atat de superficial...ea nici nu incearca sa fuga...pe ea nu am vazut-o plangand sau spunand ca-i este dor. Da, il asteapta, dar in alt fel.

Acum, nici macar vocea lui nu-mi face atat de mult bine pe cat as vrea pentru ca pielea mea cerseste o mangaiere, un sarut, sansa de a ma arunca in bratele lui si de a nu ma mai dezlipi de acolo...

Mda, poate sunt jalnica, poate sunt patetica, dar mi-e dor de el de crap si-mi vine sa plang si sa iau peretii la suturi si sa vreau sa strabat nenorocitii aia de kilometrii intr-o secunda...

Pentru o imbratisare...pentru ca mi-e dor...

Remember me

Ieri am primit o intrebare foarte faina de la o colega cu care nu am mai vorbit de ceva timp si anume cum as vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine, peste ani si ani.

Dincolo de raspunsul scurt pe care i l-am dat ei atunci, pe moment, am stat si m-am mai gandit la intrebarea ei.

Eh bine, as vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine ca acea Monica intelegatoare si care asculta pe toata lumea, acea Monica plina de compasiune pentru orice lucru mic si pentru orice copil si acea Monica prea curioasa de orice misca.

As vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine ca acea fata prea matura pentru varsta ei in unele momente, acea fata cu o incapatanare de neclintit, acea faa simpla si prafuita cu ganduri departe de secolul asta, acea fata ambitioasa atunci cand are pentru ce lupta, acea fata comoada care profita oricand de un minut in plus de visat cu ochii deschisi si acea fata care se complica prea mult in ganduri.

As vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine ca acea Monica impiedicata care intra in mobila si care nu stie sa cada decat in cap, acea Monica lipsita de incredere in sine, acea Monica fragila, sensibila, zapacita, stangace, ametita si distrata.

As vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine ca acea fata visatoare si delicata,a cea fata singuratica, anti-sociala, timida, retrasa si niciodata cu picioarele pe pamant.

As vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine ca acea fata ghinionista a carui noroc a stralucit o singura data, odata cu aparitia unei persoane mai mult decat speciale in viata ei, acea fata obsesiva si disperata legat de acea persoana.

As vrea ca lumea sa-si amineasca de mine ca acel copil vesel care se bucura de toate tampeniile, acel copil vesel care uneori zambeste prea mult, acel copil vesel care se bucua de un trandafir alb de parca ar fi cel mai frumos lucru din lume si este numai al lui.

As vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine ca acea fata cu vise prea marete pentru realitate, acea fata unica prin nebunia ei.

As vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine exact cum sunt, cu bune si cu rele, cu vise cu ochii deschisi, cu impiedicari, cu nebunie. De fapt, poate ca as vrea doar ca lumea sa-si aminteasca de mine, indiferent cum, sa stiu ca nu voi fi doar o umbra care vine si pleaca exact ca o cometa si este uitatata in prima secunda dupa ce dispare. Poate tocmai de-asta visele mele sunt atat de "marete pentru realiatate".

Voi cum ati vrea ca lumea sa-si aminteasca de voi, dupa ani si ani, dupa ce veti disparea?

Kisses,

Monica

Ciudat...

E atat de ciudat sa auzi, sa citesti, dar sa nu intelegi, sa nu vrei sa intelegi, sa iti scuturi mecanic capul in speranta ca acele cuvinte vor disparea, sa blochezi gandul ala, sa nu vrei sa accepti si sa plangi ca apoi sa te trezesti singura in intuneric si abia atunci sa intelegi ce inseamna "renunt", asimiland dureros fiecare cuvant si sa simti cum totul se prabuseste peste tine, cum totul se termina, dragostea, viata, rostul, sa ti se faca greata, sa iti simti corpul amortit si sa te simti neajutorata, sa-i repeti cuvintele in gand si sa incepi sa mergi spre nici tu nu stii ce, sa ajungi in baie si sa cazi, sa nu poti sa respiri printre lacrimi, sa vina ea, sa te gaseasca pe jos, sa iti tipe "de ce plangi?" si "Doamne, ce alba esti!", sa te arunci in bratele ei si sa incepi sa o strangi cat de tare poti fara sa-ti pese daca o doare sau nu, sa iti presezi pieptul de ea in speranta ca durerea din inima se va opri, sa auzi cat zgomot faci incercand sa respiri, dar sa nu poti opri instinctul de a lua cat mai mult aer pentru ca iti simti pieptul gol, fara aer, fara iubire, sa o auzi repetandu-ti continuu "va fi bine" si sa vrei sa urlii la ea ca nimic nu va fi bine, ca simti ca mori chiar acolo, dar sa nu-ti mai gasesti vocea, sa inceapa toate sa apara in fata ta, servetele, apa, calmante dupa calmante, telefonul ei apelandu-l pe el si el inchizandu-i, sa te arunci in bratele ei si sa nu stii cum sa-i spui ceea ce simti cu adevarat atunci, sa te gasesti in pat inca plangand si rugandu-te de acea gaura din pieptul tau sa se inchida si sa nu te mai arda, sa adormi si te amagesti cu un vis prea scurt ca apoi sa te trezesti in patul gol, prea dimineata, fara niciun apel pe telefon, sa-ti minti mama ca esti ok, sa te gasesti mergand pe strazi fara niciun rost, sa-i vezi pe toti privindu-te ca pe o nebuna doar pentru ca mergi si plangi, sa te impiedici in plina strada auzind teefonul pe care doar el te suna, sa te ridici si sa citesti meajul fara sa respiri, sa-i raspunzi fara sa stii macar ce scri acolo doar pentru ca a stii ca lui ii mai pasa iti face rana sa se cicatrizeze un pic, sa citesti restul mesajelor care iti adancesc rana dovedindu-ti ca nu te mai vrea, sa ajungi la ea si sa o auzi comentand despre fusta ta cand tu nici macar nu stii ce ai luat pe tine, sa nu pricepi de ce naiba zambeste cand tu esti atat de terminata, sa te roage sa-i povestesti despre trecut, sa-i povestesti mai repede decat credeai ca vei vorbi vreodata despre el si tot ce tine de el, despre sase luni frumoase si sa te trezesti zambind dandu-ti seama cat de fericita ai fost in acea saptamana, in acele zile, chiar si in acele ore, doar cu el si sa-ti doresti sa mai primesti sansa unor noi amintiri ca acelea, sa pleci cand amintirile se termina pentru ca nu-ti permiti sa plangi de fata cu ea, sa ajungi intr-o casa prea goala, sa vezi locul unde erai atunci si sa te strafulgere acel "renunt" si sa te prabusesti pe jos, nu in bratele lui si sa nu ridice nimeni desi in adancul tau tipi si sa te trezesti incet ducandu-te cu mana cu mouse-ul catre "new post"...

Dragilor, incepand de azi va voi scrie zilnic, poate chiar mai multe postari pe zi pentru ca vreau sa am cat mai multe postari, vreau sa scriu cat mai mult. Sper sa primesc ceva comment-uri.

Kisses,

Monica

V-a fost dor de mine?

Dupa o lunga (enorma chiar, nu?) absenta, m-am hotarat in sfarsit sa reincep sa postez. Initial am vrut sa-mi creez un alt blog, dar nu pot face asta pentru ca tin prea mult la "Purple Dreams", mai ales ca in el am multe amintiri, asa ca, incepand de azi, ma veti gasi mereu aici cu gandurile mele (mai mult sau mai putin aberante) si va promit ca nu mai dispar in mod misterios cu lunile, asa cum am facut din mai si pana acum.
Probabil va intrebati ce-am facut in tot timpul asta, ca voua nu v-am mai povestit absolut nimic. Eh bine, am mai crescut cu un anisor, m-am mai maturizat un pic, am trecut peste o perioada ma nasola. Probabil ati vazut in postarea "Sad...", penultima inainte sa dispar, ca nu eram tocmai ok. Totusi, cu bune ai cu rele, cu o prietena mai putin (acea L. din postarea "For a friend"), cu noi amintiri frumoase, cu persoane redescoperite, cu visuri noi (sau, mai bine spus, visuri vechi, dar renascute prin faptul ca am mai multa ambitie pentru a le indeplini) sunt aici, sunt happy, mai ales ca e soare, e vacanta si sunt la cateva sute de kilometrii de casa, sunt aceeasi Monica visatoare, nebuna si indragostita si sunt ok si am o gramada de lucruri sa va spun.
Sper ca si voi sunteti bine, ca nu m-ati uitat si ca veti reincepe sa citit ceea ce scriu eu si poate da Dumnezeu sa si comentati ca nu sunteti prea incurajatori si, nu in ultimul rand, sper ca sunteti pregatiti pentru ca reincep cu eternele mele vise mov cu care v-am obisnuit.
Ne mai auzim in urmatoarea postare care, va promit solemn, va veni cat de repede posibil si fara intarzieri.

Kisses,

Monica

For a friend...

Cu totii avem cate un prieten de suflet in viata - acea persoana care da sfaturi unice pe care le asculti intotdeauna, acea persoana care ti-e draga, care te asculta si ti-e alaturi in cele mai grele momente, acea persoana calda si dulce de care iti amintesti cu un zambet gandindu-te de cate ori te-a ajutat cand erai intr-un impas.

Am, sau cel putin am avut si eu o astfel de prietena pe care poate nu am apreciat-o atat cat trebuia, dar care cu siguranta imi era indispensabila, fiindca ii spuneam intotdeauna daca eram trista sau fericita. Doar ei, fiindca simteam oarecum ca ma putea intelege, ca gandeam la fel si la cea mai frumoasa poveste din viata mea ea a fost martora. Deci, cel putin pentru mine, relatia noastra de prietenie era una privilegiata, mai ales ca ma iertase in momente in care oricine altcineva nu ar fi facut-o, mai ales ca a fost alaturi de mine in cel mai greu moment, atunci cand credeam ca totul era pierdut si pentru toate astea i-am fost foarte recunoscatoare, dar nu i-am spus niciodata, nu i-am spus niciodata cat admiram acea caldura pe care o emana chiar si pe mess, acea energie care plutea pe langa ea in cele doua dati in care ne-am vazut, acel suras special al ei si felul ei de a fi o prietena buna!

Din nefericire, ceva mi-a scapat, am gresit si am pierdut-o. Desgiur, doar din cauza mea, dar abia acum realizez cata nevoie am de ea, de sfaturile ei. Ea este mult mai matura decat mine (datorita celor 19 ani ai ei), dar de multe ori am avut impresia ca ne asemanam foarte mult, ca gandim la fel. :)

Acum imi pare rau...

Si asta vreau sa transmit prin aceasta postare, vreau sa-i spun ca am nevoie de ea si ca sper sa ma ierte!

Am nevoie de tine, prietena mea draga!

Sper sa ma poti ierta, L.!

Sad...

Ma privesc in oglinda, imi vad imaginea atat de lipsita de acea viata si bucurie constanta, coplireasca alimentata de EL. Imi privesc ochii si imi amintesc cum ei il priveau ca pe o minune, indragostiti de faptura lui de care nu se puteau dezlipi. Si lor le e dor de EL, caci sunt umflati si rosii de atata plans si de faptul ca nu l-au mai privit de nu mai stiu cate zile. Se umplu de lacrimi, apoi o lacrima timida cade usor din ei. Isi continua drumul pe fata mea, caci EL nu mai e aici sa o stearga. Imi parcurge obrazul si parca simt atingerea lui calda pe el si mi se face si mai dor si mai cade o lacrima. Ajunge pe buze si imi amintesc saruturile lui. Imi amintesc cum uitam sa respir, cum imi devora incet si placut buzele si nu ma saturam, imi amintesc toate trairile intense care imi strabateau fiinta si nu ma puteam misca si ma simtam atat de vie...Mai cade o lacrima...si inca una...si tot asa...in urma lui ramane un fluviu de lacrimi, dar nu ma pot ineca in el, viata ma agaseaza constant cu prezenta ei, cu faptul ca inca traiesc. Si pentru ce? Nu am nevoie sa imi bata inima, vreau sa o simt pe a lui batand, nu am nevoie sa respir, vreau sa-i simt respiratia calda pe trupul meu doritor si dependent de EL. Prefer sa fiu alba si rece decat sa-l stiu mai departe si mai rece ca niciodata! Il vreau inapoi! Il iubesc atat de mult! Imi sterg in cele din urma lacrimile cu mana care are nevoie sa-l mangaie pe EL, cu mana care are nevoie sa fie tinuta de mana lui, cu mana care ar trebui sa fie a lui, apoi ma imbratisez singura, incercand sa-mi imaginez ca e imbratisarea lui. Hm...Nu e acelasi lucru, imbratisarea lui e calda, speciala, in bratele lui erau o explozie de culori si lumina si o caldura foarte placuta. Toate imi lipsesc atat de mult...am atata nevoie de EL!
Mai sunt inca atatea lucruri pe care inca nu le-am facut, atatea lucruri pe care inca nu le-am spus, atatea lucruri, atatea amintiri, atatea dorinte care nu ma lasa sa renunt si nu voi renuta, nu voi renunta la EL, la dragostea lui care-mi lipseste atat de mult!
Ridic capul si iau o gura mare de aer, mai privesc odata inapoi si imi spun ca toate acele amintiri nu vor ramane asa, nu voi ramane doar cu ele, IL VOI MAI STRANGE IN BRATE, IL VOI MAI SARUTA, II VOI MAI AUZI VOCEA, VA MAI FI AL MEU, apoi merg inainte, increzatoare si purtata de iubirea infinita ce o am pentru el.
IL IUBESC ATAT DE MULT!


Dragilor, nu stiu cand va fi urmatoarea postare, nu prea am acces la internet, asa ca cam toate postarile vor fi date unei prietene pentru a mi le publica ea, la fel cum am facut si cu cea pecare o citit acum.
Va sarut dulce!

Spring = fun!!!

În sfârţit a venit soarele şi la mine pe stradă. Odată cu primăvara, am ieşit parcă din hibernare, am scormonit ce-am scormonit prin lucruri şi am dat peste ochelarii cu lentile roz pe care nici că-i mai dau jos de la ochi. Am o poftă de viaţă enormă, vreau să încerc lucruri noi, nebuneşti, pe care nu le-am mai încercat, vreau să ies de sub titlul ăla de fată cuminte (şi reuşesc, în două zile am rupt totă reputaţia de good girl de când sunt la şcoala, într-o lună mi-am şocat părinţii făcând cele mai nebuneşti lucruri posibile şi merg mai departe). La şcoală mă mişc foarte bine, creativitatea mea este la cote maxime, doar acasă îi chinui (rău de tot) pe ai mei cu încăpăţânarea şi imobilitatea mea, dar parcă aş vrea să mă mişc în alt fel pentru că nu mai am stare – vreau să dansez, după vreo 6 luni de absenţă, trebuie să o iau de la capăt şi tânjesc după dans, pur şi simplu nu mai rezist, nu pot descrie starea asta!
Vreau să mă bucur de soare, de prieteni, de băiatul special din viaţa mea, de fiecare clipă dulce, de fiecare vis fumos, de cele mai noi colecţii de haine din magazine, de planurile frumoase pe care vreau să le aduc la o formă cât mai reală, de tot.
Ştiu de pe acum că în următoarea perioadă am teze, teste, din ce în ce mai multe probleme cu părinţii şi probabil multe momente grele în această schimbare pe care vreau s-o fac, care începe odată cu primăvara, dar am un plan frumos de bătaie pentru ca primăvara (şi vara) asta să nu fie una urâtă: vreau să mă bucur măcar două zile pe săptămână de primăvară, vreau să-i spun de cât mai multe ori posibil îngerului meu că îl iubesc enorm, vreau să arunc măcar vreo două priviri pline de ură, de dispreţ, de venin, priviri de-alea de ucigaş în serie inamicului numărul unu pe zi, vreau să le arat părinţilor că acel copil inocent al lor a plecat departe şi că au acum lângă ei o rebelă care are nevoie de iubitul ei ca de aer şi care vrea să lupte şi cu Dumnezeu pentru a fi cât mai aproape de el, vreau să fac toate schimbările pe care mi le-am propus, vreau să decid odată ce naiba fac cu viaţa mea, căci am hotărât cum o vreau şi acum, stând şi analizând, observ că abia dacă am făcut ceva pentru a o face exact aşa, vreau să fac plimbări prelungite la soare, vreau să mă apuc de colecţionat ghiocei, să scriu în continuare pe blog, să spun cuvinte frumoase celor din jur şi să dansez mult, cât mai mult!
Dacă în lunile trecute aveam chef de distracţie, acum e deja nebunie! E început de primăvară, creativitate, nebunie! Am o poftă nebună de viaţă, de distracţie şi de data asta nu mai aştept ca distracţia să pice din cer – le voi face părinţilor viaţa un calvar, îmi voi face îngerul să se simtă cel mai iubit dintre pământeni, îmi voi trăi viaţa, iar cum pentru mine înseamnă acum ori iubire (şi cum de vreo 2 luni iubirea are pentru mine numele iubitului meu, el fiind Universul meu, şi prin „iubire” mă refer la el) ori dans, trebuie neapărat să am câteva nopţi de dans în care să simt curgând prin mine muzica şi, ca sentimentul să fie complet, trebuie să fie şi iubitul lângă mine, ca să simt şi iubirea inundându-mă!
Voi ce vreţi de la primăvara asta?

For my angel

Astăzi, 17 martie, s-au făcut două luni de când am început să iubesc o persoană minunată. Două luni în care am iubit cu toată fiinţa mea, două luni de când este o singură persoană în gândurile mele.
Prin intermediul acestei postări, vrea să-i transmit acelui băiat special care mi-a luminat viaţa că îl iubesc mai mult decât orice pe lume, cu toată fiinţa mea, că îl ador, că îmi doresc mai mult decât orice să-l simt aproape şi voi face orice ca să-l simt, că, indiferent de situaţiile oribile prin care trecem, îl voi iubi mereu, îl voi visa în fiecare noapte, va fi mereu în gândurile mele din fiecare secundă.
Din nefericire, azi nici măcar nu am auzit vocea lui. Mă aşteptam ca ziua asta să fie una frumoasă, dar nu a fost aşa. Când am realizat că nici nu va fi, mă aşteptam că voi plânge toată ziua, dar nu am făcut-o, lacrimile nu mi-au inundat obrajii, au rămas în ochi şi, cel mai mult, în duflet. M-am cufundat în scris, am scris toate sentimentele, am făcut o poezie şi multe texte literare. Aşa am putu spune cât de mult îl iubesc, cât de mult îmi lipseşte, cât de goală mă simt fără prezenţa sau măcar vocea lui.
Azi a fost suferinţă împletită cu iubire, dar nu mai vreau aşa ceva, suferinţa nu are ce căuta, eu vreau doar iubire! Pentru asta, m-am hotărât să lupt, începând de mâine, mai mult ca până acum. Pentru NOI!
Îngeraşul meu scump, te iubesc din toată inima, din tot sufletul! Te iubesc mult mult de tot!!! Îţi trimit un sărut peste toţi aceşti kilometrii care ne despart acum şi toată iubirea din lume. Vreau să te fac să te simţi cel mai iubit dintre pământeni! Voi fi aproape!
În încheiere, încă un TE IUBESC!!!

A day

Ziua de azi a fost una oribilă. De la început la sfârşit!
M-am trezit la 7:26 din cauza durerii. Am observat ca acea tăietură rămasă de la operaţia de apendicită se umflase urât de tot şi mă durea teribil.
În scurt timp, am văzut cel mai oribil lucru posibil: operaţia se spărsese şi din ea curgeau şiroaie de sânge, care în câteva minute s-au adunat pe hainele mele, în pat, peste tot.
M-am întors la spital, de data aceasta nu pe picioarele mele, ci dusă în braţe de tata. În maşină, am început să plâng. Probabil că toată lumea îşi imagina că eu plângeam de durere, dar nu era aşa, durerea aceea fizică de atunci nu reprezenta nici măcar un sfert din durerea psihică prin care am trecut. Plângeam de frică. De frică pentru ceea ce urma să se întample, de faptul că urmau să înfigă din nou ace în mine, urmau să mă taie din nou, urma să mă doară şi mai rău, probabil să mai stau din nou în spital nu ştiu cât timp şi să mi se întample orice era mai rău.
Pentru prima oară, am fost dusă cu un cărucior cu rotile. Pe culoarul spitalului, lumea se uita ciudat la mine, ba cu milă, ba întrebător.
Am fost văzută de chirurgul care m-a operat, probabil singurul care m-a consultat cu puţintică milă. În faţa lui, tremuram. Răspunsul pe care urma să-l primesc mă îngrozea. Şi eram acolo, singură... După ce şi-a dat cu părerea, m-am liniştit, totul era ok.
O asistentă mi-a curăţat acea tăietură. Dureros, fără nici cea mai mică umbră de milă. Pentru prima dată în viaţa mea, am ţipat de durere. După ce m-a curăţat cu apă oxigenată şi tot felul de substanţe, am văzut pe acea tăviţă o grămadă de sânge. Sângele meu...
Am ajuns acasă, dar lucrurile nu au mers spre bine, sângele a continuat să curgă, a umplut pansamentul pus de acea asistentă şi chiar la depăşit. Din nou mi-am văzut sângele scurgânduse dureros...
Mâine, voi fi din nou la spital. Poate va fi ca azi, poate va fi mai rău. Oricât aş spera, ştiu că mai bine nu va putea fi.
Cel mai dureros lucru a fost că azi nu i-am auzit vocea iubitului. Acest lucru mi-a adus disperare şi a crescut dorul, simţeam că mă topeam de dorul lui, deşi eu mi-aş fi dorit să mă topesc în braţele lui. Asta a făcut agonia şi mai apăsătoare...

Surgery

Săptămâna trecută am fost operată de apendicită. La început, mă gândeam că va fi îngrozitor, că va durea teribil, dar nu a fost aşa rău, ci din contră - m-am ales cu câteva lecţii de viaţă.

În primul rând am văzut oameni cu probleme adevărate, care nu au o viaţă în afara spitalului. Când nu sunt acolo, aşteaptă să se întâmple ceva ca să se reîntoarcă în spital. Sunt oamenii cu zeci de operaţii, oameni care nu se mai tem de durere, oameni care nu au familii, care sunt în spital de când se ştiu, oameni condamnaţi să privească printr-o fereastră de spital cum se scurge viaţa pe lângă ei.

De asemenea, am văzut că, ajuns acolo, nu mai e loc de răutate, am văzut bunăvoinţă, oameni ce se ajută între ei fără să se cunoască, oameni ce se bagă în seamă, ce te întreabă de ce ai ajuns acolo şi îţi dau speranţă.

Am văzut groaza de pe ochii unei bătrânici care urma să se opereze pentru a nu ştiu câta oară, am văzut-o plângând de frică, spunând că e singură, că la ea nu vine nimeni.

Am văzut multă mizerie în saloane ce ar fi trebuit să fie imaculate, saloane fără becuri, paturi murdare de sânge. Eu am avut noroc. Nu am stat într-unul ca acelea, ci într-unul curat, mare, luminos, cu draperii verzi care mă împiedicau să văd cum e vremea.

În general, eram îngrozită de medici, dar de data aceasta am văzut foarte multă bună-voinţă, de la medicul care m-a operat, până la asistente. Toţi au glumit cu mine, toţi s-au purtat foarte frumos.

Anestezistul a glumit cu mine până m-a adormit. Senzaţia de pe masa de operaţie a fost stranie, pur şi simplu nu îmi puteam ţine ochii deschişi, simţeam cum somnul îmi inunda corpul şi încercam să nu adorm. Mă temeam că nu mă voi mai trezi. Am dormit foarte mult. Auzeam tot ce era pe lânga mine, o auzeam pe mama strigându-mă, o simţeam atingându-mi mâna, dar oricât aş fi incercat, pur şi simplu nu mă puteam trezi.

Nu am plâns deloc. Nu am plâns când mi-au luat sânge, nu am plâns când m-au urcat pe masa de operaţie, nu am plâns când mi-au pus perfuzia. O singură dată mi-am simţit ochii umplându-se de lacrimi - atunci când asistenta, care îmi e şi naşa, m-a privit cu un "adio". Când i-am vazut ochii privindu-mă de parcă urma să nu mă mai întorc, am simţit şi eu cum ar fi chiar să nu mă mai întorc. Să pleci fără să îţi iei adio, fără să spui iubitului cât de mult îl iubeşti, mamei că îţi pare rău, prietenilor că ţi-e dor de ei şi nu îţi doreşti să îi pierzi, să pleci fără să îţi fi îndeplinit visele...

Am văzut lipsa de pricepere a unor asistente atunci cînd mi-au scos stângaci branula din mână şi mi-a ţâşnit sângele, am văzut ambiţia din ochii unui băieţel ce nu accepta să stea în pat, ci vroia să se ridice, am văzut suferinţa din ochii unui surdo-mut, am văzut, pentru întâia oară, compasiune în ochii tatei.

Probabil cel mai important lucru a fost faptul că am văzut cine îmi este cu adevărat alături. Am realizat că dintr-o clasă de 25 de copii unul singur s-a deranjat să sune, că din nu ştiu câţi prieteni, unul singur s-a deranjat să mă viziteze, că nu ambii părinţi sunt lângă mine, că presupusa cea mai bună prietenă nu este câtuşi de puţin interesată de soarta mea, că iubitul chiar îmi este aproape, că chiar se interesează de mine, chiar dacă blestemaţii aceia de 246 de kilometrii îl împiedică să vină.

Le mulţumesc din suflet celor 3 oameni care mi-au fost alături, dar şi celorlaţi, zecilor de oameni care abia acum mi-au arătat cât de prieteni îmi sunt!

Valentine's day

Azi este ziua indrăgostiţilor.

La început, am crezut că voi urî ziua asta, că voi vedea tot felul de cupluri pe strada, iar eu nu voi avea parte nici măcar de un sărut, pentru că iubirea vieţii mele este la 246 kilometrii depărtare. Aseara am hotărât că azi vreau să dorm toată ziua ca să nu-mi fac nervi, dar nu am făcut asta, am dormit doar până la 3 şi m-am trezit al naibii de binedispusă pentru că mi-am visat îngeraşul. Am vorbit cu el mai toată ziua, am fost mult mai fericită decât speram şi, după ce i-am citit la telefon ceea ce am scris pentru el (am scris într-un caiet tot ceea ce simt pentru el, în scris mă descurc mult mai bine), m-am simţit minunat.

Am realizat că, dacă ne-am fi vazut, ar fi fost mult mai urât, aş fi plâns în momentul plecării şi ar fi urmat vreo trei zile în care aş fi suferit, dar acum totul e bine, am fost bucuroasă toată ziua.

Până la urmă, chiar dacă extraordinar de puţină lume pricepe acest lucru, adevaratul sens al acestei sărbători nu are nicio treabă cu bomboanele, florile, intalnirile romantice sau inimioarele, este pur si simplu IUBIREA, pe care o putem simţi şi prin telefon, şi la sute de kilometrii depărtare, este sentimentul de a şti că iubeşti şi eşti iubit, că ai pentru ce trăi, că există o persoană undeva, acolo, la care şii enorm şi căreia îi este la fel de dor de tine pe cât îţi este ţie de ea. Cel puţin eu asta am simţit azi, eu am simţit din nou că iubirea pentru el nu s-a stins nicio secundă şi cel puţin pentru câţiva ani, nu se va stinge, pentru că, la intensitatea la care o simt acum, nu ştiu ce ar putea o stinge.

Îl iubesc la infinit!

Dor

În ultimul timp, sentimentul prezent în permanenţă în sufletulmeu este dorul. Îl trăiesc zilnic, la intensitate maximă, îşi face simţită prezenţa mereu, mă torturează cu gânduri şi amintiri, dar cred că are şi o parte oarecum bună - nu mă lasă nicio secundă să uit ce şi cât de mult iubesc.
Cel mai rău e că mă devastează, mă prăbuşeşte cu totul, pentru că nu mi-e dor de un singur lucru, sunt atâtea şi atâtea lucruri de care sa-mi fie dor...
În primul rând, cel mai tare mi-e dor de băiatul pe care îl iubesc, pentru asta blestem zilnic nenorociţii aceia de 246 de kilometrii care ne despart. Cu fiecare zi care trece fără să-l văd, dorul creşte, uneori îmi vine să ţip, mai ales atunci când mă trezesc din vreun vis frumos (să se înţeleagă, vise frumoase am numai când EL este prezent în ele) şi realizez că nu e lângă mine, că nu-l pot simţi, nu-l pot săruta, nu-i pot spune cât de mult îl iubesc. Alteori, îmi vine să plec de nebună, să mă duc la el, să fiu acolo măcar pentru o oră. Cel mai des, îmi vine să plâng. În ultimul timp plâng din orice, de dor, de durere, de fericire (asta nu a mai fost de mult), de furie, de draci pur şi simplu... Dar nu vreau să plâng de dorul lui, într-o zi va fi din nou aici şi totul va fi ok, mai bine visez. Da, majoritatea viselor mă fac să plâng, dar mai bine îmi visez îngerul, mai bine îl simt aproape...
Apoi, mi-e dor de soare, mi-e dor să-mi simt pielea umplându-se cu razele lui calde, mi-e dor să-l văd din nou strîlucind pe cer. Probabil şi dorul de soare vine tot de la dorul iubitului, pentru că în ziua în care ne-am vazut a fost cel mai puternic soare (culmea, iarna) şi când mă gândesc la soare, e imposibil să nu mă gândesc la EL, că a luat soarele cu el când a plecat...că a plecat...şi uite aşa mă fac eu să plâng...
De asemenea, mi-e dor de vară, de fericirea aceia nebunească pe care o simţeam atunci şi plutea în aer (şi probabil pluteam şi eu), de plajă, de cluburi, de nebunii, de îngheţată şi de muzică, de frumuseşea acelor clipe...
Mi-e dor să dansez. Nu am mai simţit de mult bum-bum-ul inimii mele după ce am dansat, nu am mai simţit acea libertate a dansului. Desigur, mă refer la dansul în cluburi, dansul liber aşa cum ştiu şi cum vreau, nu pot urma nişte paşi, e prea aiurea să transformi ceva atât de frumos în ceva atât de greu. Vara trecută era super în cluburi (şi am fost în cele mai tari cluburi din ţară, de la Lady Dy, la Vanilla şi Ice Cub), atomsferă nu glumă. Ce poate fi mai frumos decât să dansezi pe hiturile verii, să te laşi purtată de ritmul ameţitor?
Mi-e dor de prietena mea cea mai bună. Culmea, persoanele la care ţin cel mai mult trebuie să fie la sute de kilometrii departare de mine. Mi-e dor de zilele în care ieşeam împreună, ne cumpăram singure flori, ne plimbam şi povesteam, de nopţile din cluburi împreuna (nu singure, desigur), de orele pe care le petreceam la "un suc", de tot ce a fost atât de frumos.
Mi-e dor de mare, de valurile ei superbe, de caldura, de rasăriturile ireale. Ea e incomparabilă cu Dunărea lângă care trăiesc eu dintotdeauna. Dunărea e rece şi străină, e cenuşie, fără nisip, fără viaţă. Ce ar putea fi mai frumos decât un răsărit la malul mării cu iubitul? Asta mi-aş dori sa se realizeze, poate de întâi mai, drept cadou de ziua mea...
Vouă de ce vă e dor? Ce vă lipseşte cel mai mult pe lumea asta?

Frumuseţe

Le vedem pe podiumuri şi le admirăm în ţinute sclipitoare, le sorbim din priviri mersul perfect, trăsăturile perfecte, toate fetele işi doresc să fie precum ele...

Da, ele sunt, fetele perfecte, cu vieţi perfecte, care nu plang niciodata şi nu au de ce pentru ca, da, sunt perfecte!

Da, aţi ghicit, vorbesc despre fotomodele, ele, cele invidiate de toţi!

Ele nu simt niciodata nimic, ele sunt perfecte şi superficiale, au cele mai frumoase vieţi, nimeni nu şi-ar putea imagina o viaţă mai frumoasă decât a acestor domnişoare, nu?
Eu sunt una dintre ele şi nu avem nicio viaţă perfectă, nimic frumos, doar o senzaţie-două în plus faţă de celelalte, dar în minus da, avem multe.
Noi suntem cele neîntrebate vreodată ce simt sau ce gândesc, cele care nu sunt privite în adevaratul sens al cuvântului, sunt privite hainele de pe noi, sunt privite doar lucrurile false, noi nu suntem privite în ochi, ci în decolteu. De fapt, nimeni nu ştie adevarata culoare a ochilor noştri sau vreun lucru despre noi, foarte puţini ştiu care sunt melodiile sau cărţile noastre preferate, prea puţini ne privesc mai adânc decât prin acea perfecţiune, prea puţini cunosc oamenii din noi, prea puţini vad cât de goale ne sunt zâmbetele pe care le afişăm mereu după ce realizăm blestemul de a fi frumos.
Da, suntem invidiate, dar pentru ce? Pentru că ajungem să avem zâmbete goale, lipsite de substanţă? Pentru că nimeni nu ne cunoaşte cu adevarat şi nimeni nu ştie câtă durere vine odată cu câteva avantaje? Nimic de invidiat!
Dacă am obţinut o notă mare la un examen, ne-am culcat cu profesorul, daca avem o slujbă bună, ne-am culcat cu patronul. Cât de mult poate durea să ţi se spună aşa ceva se întreabă cineva?
Ajungem să fim cumpărate, dar se întreabă cineva care este adevăratul nostru preţ, că pe lângă acea frumuseţe pentru care ajungem să ne urâm pe noi mai avem şi gândire, niciodata luată în seamă, dar totuşi existentă, că avem sclipirile noastre, că avem vise şi dorinţe, că am da toată acea viaţă de fotomodel, podiumurile, ţinutele superbe, fotografiile, tot, doar pentru iubire, pentru a o simţi şi noi?
Eu da, am ajuns să simt iubirea, am ajuns să cunosc omul care să mă cunoască din interior în exterior, omul pentru care mi-aş da viaţa, bărbatul ideal, perfect pentru că mă face fericită, pentru că mi-a aratat cum e să tremuri de plăcere, să arzi de dor şi să simţi cum inima îţi fierbe de atâta iubire!!!
Da, am găsit omul pe care IL IUBESC din toată inima!

Entertainment

Am în ultimul timp o poftă nebună de distracţie, de ieşiri, de cluburi, de dans. Nu ştiu de ce, în general sunt o persoană liniştită, nu sunt amatoare de senzaţii tari. Cred că şi în vară aveam o senzaţie asemănătoare, atunci eram plină de energie, nu stăteam în casă prea mult, nu exista noapte în care să nu merg în club. Cam de înainte de vacanţa de iarnă, m-am cuminţit, nu am mai ieşit.
Cred că orice om are nevoie de câte o doză de distracţie. Eu am nevoie de ea foarte des, acum nu am mai primit-o de mult şi am început să uit cum e, dar cu siguranţă voi ştii s-o gust.
Muzică, dans, zâmbete, culori, lumini, sclipici, mâini în aer, DJ, libertate, baloane, confetty, băuturi interzise, oamenii dornici de distacţie, bucăţele de piele dezvăluite, dansatoare, nebunie, tocuri înalte, gloss, puf, atingeri secrete, sărituri, cocktail-bar, dansatoare profesioniste, demisol, DJ, parcare, program noapte, salon trabuc, striptease show, TV-bar...
Nebunie...
Dans...
O noapte in club....

Înger în infern

El este un înger,
Ochii-i sunt de fulger,
Dar aripile-i sunt rupte
Şi nu mai poate să lupte.

Nu este-n lumea lui,
E-n a diavolului
Nu se poate-ntoarce,
Nici să se descarce.

În infern este captiv,
Nu poate fi creativ,
Nu găseşte cale de scăpare,
Infernul era o închisoare.

Acolo totul era prea rece,
Cu tristeţea o să se înece.
Până şi aerul era amar.
Acolo totu-i un coşmar.

Se-neca cu acel întuneric,
Negrul i se părea asimetric,
Lipsea puritatea de nedescris
Şi albul lui familiar de vis.

Poems

Marea mea pasiune din totdeauna este scrisul.

Prin clasa a doua am început să scriu poezii. Am câştigat un concurs şcolar de poezie şi am continuat să scriu, motivată de asta. După câţiva ani, când lumea a sesizat că poeziile mele sunt prea triste, emoţionale, întunecate, am renunţat. Am început cu proza. Nu am avut acelaşi succes, dar mi-a plăcut foarte mult şi acum lucrez la o carte.

Acum m-am hotărât să încep din nou cu poeziile, în paralel cu proza. În primul rând, voi publica pe blogul acesta poeziile mai vechi, acelea sumbre, apoi voi începe din nou să scriu, mi-ar plăcea să exprim noile sentimente în versuri, cred că iubirea şi fericirea ar suna mult mai frumos decât tristeţea, dezamăgirea şi toate celelalte.

Sper să vă placă.

Life

Mulţi ar putea spune că viaţa este un drum către nimic, o cenuşă aruncată în uitare, un lung şir de fapte de care cineva poate îşi va aminti, poate nu. Ar putea fi aşa, dar nu merită să gândeşti în felul acesta, adevaărul este că viaţa este un drum către fericire, tot ceea ce facem în viaţă este pentru a ajunge în cele din urmă la ceea ce caută orice om: fericirea. Poţi să ai orice îţi doreşti, dar dacă ajungi la sfârşitul vieţii relizând că nu eşti fericit, ţi-ai pierdut viaţa şi nu mai ai cum să dai timpul înapoi. Mulţi îşi doresc să se întoarcă în trecut pentru a fi mai buni, pentru a se schimba, dar pentru ce? De ce trebuie să faci imposibilul pentru a fi mai bun? De ce schimbarile nu se pot întampla acum?
Până la urmă, probabil că toţi, aflaţi în faţa sfârşitului, ne-am dori să dăm timpul înapoi, să mai trăiam încă o dată toate clipele frumoase şi să realizăm că viaţa este mult prea scurta pentru a ne permite luxul de a ne plictisi sau poate că doar sfârşitul ne-ar convinge să ne trăim viaţa fără să ne fie teamă, să iubim mereu cu aceeaşi intensitate ca la început, să avem curajul să afişăm zambete sincere, să îndrăznim să spunem „te iubesc” atunci când o simţim.
Adevărata viaţă frumoasă este atunci când iubim şi suntem iubiţi şi acea intensitate a sentimentelor pe care ni-l provoacă puterea unei iubiri aflate la început este cu siguranţă cea mai frumoasă senzaţie din lume, dacă am simţi-o în permanenţă am simţi întotdeauna că am găsit acea fericire dumnezeiască după care tânjim pe tot parcursul vieţii.
Iubirea este cel mai frumos lucru din viaţă, incomparabilă cu orice altceva de pe lume.

Winter

Cu siguranţă, cel mai oribil anotimp este iarna. Este frig, e gheaţă peste tot, este plictiseală. Vara ai ce face, sunt cluburi, festivaluri în aer liber, concerte, spectacole, plaje, marea, muntele, staţinuni, parcuri, ştranduri, peste tot distracţie, până şi stând acasă ai ce face vara, dar iarna orice e imposibil. Nu ai chef de cluburi, concertele sunt doar alea intime şi de care nu aude nimeni, la plajă se înţelege că e imposibil, marea e îngheţată, la munte mai e un pic de distracţie cu sporturile de iarnă, parcurile sunt reci şi goale. Te poţi bucura doar cu muzica, fără muzică în perioada asta eu una aş muri. Cel mai aiurea mi se pare că Valentine's Day este iarna. Noroc că Ziua Sărutului este în iunie.
Gândiţivă un pic la iarnă: se omoară porcii şi este o mare bucurie că se ucid toate animalele alea, toxi-infecţii alimentare, înjurături din cele mai urâte adresate utilajelor de dezăpezire, accidente rutiere cauzate de gheţa de pe şosea, calorifere reci, bătrânei care nu au cu ce să îsi plătească întreţinerea, străzi pline de ambalaje, seminţe, pahare de plastic, sticle sparte aruncate la întamplare şi rămase după spectacolele de Crăciun şi Revelion. Sărbători fericite, nu?
Da, sunt şi lucruri frumoase la iarnă, dar ori sunt legate de zăpadă, ca de exemplu sporturile de iarnă, datul cu sania (sau celofanul), bătăile cu bulgări sau îngeraşii în zăpadă ori sunt legate de cadouri.
Şi până la urmă cine primeşte cu adevărat cadoul pe care şi-l doreşte? Alergăm câte 2 ore prin magazine pentru un cadou pentru bunci, dar stam doar 10 minute cu ei atunci cand îl oferim. Facem şi primim cadouri de la toţi cei care ne cunosc, dar câţi duc o bucurie unui cerşetor sau unei familii nevoiaşe? Câţi trec pe lângă câinii de la colţul blocului zilnic şi îi mângâie, dar câţi le cumpără şi nişte ciolane mai ieftine să îi bucure şi pe ei? Câţi dintre noi primesc iubire de sărbători? Câţi au oferit persoanei iubite un bileţel frumos ambalat în hârtie de cadouri pe care să scrie "TE IUBESC" în loc de un cadou scump de care probabil nu-şi va aminti?