Săptămâna trecută am fost operată de apendicită. La început, mă gândeam că va fi îngrozitor, că va durea teribil, dar nu a fost aşa rău, ci din contră - m-am ales cu câteva lecţii de viaţă.
În primul rând am văzut oameni cu probleme adevărate, care nu au o viaţă în afara spitalului. Când nu sunt acolo, aşteaptă să se întâmple ceva ca să se reîntoarcă în spital. Sunt oamenii cu zeci de operaţii, oameni care nu se mai tem de durere, oameni care nu au familii, care sunt în spital de când se ştiu, oameni condamnaţi să privească printr-o fereastră de spital cum se scurge viaţa pe lângă ei.
De asemenea, am văzut că, ajuns acolo, nu mai e loc de răutate, am văzut bunăvoinţă, oameni ce se ajută între ei fără să se cunoască, oameni ce se bagă în seamă, ce te întreabă de ce ai ajuns acolo şi îţi dau speranţă.
Am văzut groaza de pe ochii unei bătrânici care urma să se opereze pentru a nu ştiu câta oară, am văzut-o plângând de frică, spunând că e singură, că la ea nu vine nimeni.
Am văzut multă mizerie în saloane ce ar fi trebuit să fie imaculate, saloane fără becuri, paturi murdare de sânge. Eu am avut noroc. Nu am stat într-unul ca acelea, ci într-unul curat, mare, luminos, cu draperii verzi care mă împiedicau să văd cum e vremea.
În general, eram îngrozită de medici, dar de data aceasta am văzut foarte multă bună-voinţă, de la medicul care m-a operat, până la asistente. Toţi au glumit cu mine, toţi s-au purtat foarte frumos.
Anestezistul a glumit cu mine până m-a adormit. Senzaţia de pe masa de operaţie a fost stranie, pur şi simplu nu îmi puteam ţine ochii deschişi, simţeam cum somnul îmi inunda corpul şi încercam să nu adorm. Mă temeam că nu mă voi mai trezi. Am dormit foarte mult. Auzeam tot ce era pe lânga mine, o auzeam pe mama strigându-mă, o simţeam atingându-mi mâna, dar oricât aş fi incercat, pur şi simplu nu mă puteam trezi.
Nu am plâns deloc. Nu am plâns când mi-au luat sânge, nu am plâns când m-au urcat pe masa de operaţie, nu am plâns când mi-au pus perfuzia. O singură dată mi-am simţit ochii umplându-se de lacrimi - atunci când asistenta, care îmi e şi naşa, m-a privit cu un "adio". Când i-am vazut ochii privindu-mă de parcă urma să nu mă mai întorc, am simţit şi eu cum ar fi chiar să nu mă mai întorc. Să pleci fără să îţi iei adio, fără să spui iubitului cât de mult îl iubeşti, mamei că îţi pare rău, prietenilor că ţi-e dor de ei şi nu îţi doreşti să îi pierzi, să pleci fără să îţi fi îndeplinit visele...
Am văzut lipsa de pricepere a unor asistente atunci cînd mi-au scos stângaci branula din mână şi mi-a ţâşnit sângele, am văzut ambiţia din ochii unui băieţel ce nu accepta să stea în pat, ci vroia să se ridice, am văzut suferinţa din ochii unui surdo-mut, am văzut, pentru întâia oară, compasiune în ochii tatei.
Probabil cel mai important lucru a fost faptul că am văzut cine îmi este cu adevărat alături. Am realizat că dintr-o clasă de 25 de copii unul singur s-a deranjat să sune, că din nu ştiu câţi prieteni, unul singur s-a deranjat să mă viziteze, că nu ambii părinţi sunt lângă mine, că presupusa cea mai bună prietenă nu este câtuşi de puţin interesată de soarta mea, că iubitul chiar îmi este aproape, că chiar se interesează de mine, chiar dacă blestemaţii aceia de 246 de kilometrii îl împiedică să vină.
Le mulţumesc din suflet celor 3 oameni care mi-au fost alături, dar şi celorlaţi, zecilor de oameni care abia acum mi-au arătat cât de prieteni îmi sunt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu