Apus

Un apus. Raze colorate, nuante, lumina... Cand a incetat acest lucru perfect sa ma mai bucure? Ce-ai facut? In ce moment ai umplut sufletul meu de atata tristete incat sa uit cum sa apreciez lucrurile frumoase?
Imi amintesc ca, in ziua aceea care poate s-a sters in memoria ta sub valul tremurator al miilor de lucruri pe care trebuie sa le faci pentru a trai la maxim, insa pe care eu am retinut-o cu obsesivitate, in ziua in care am aflat ca tii intr-o oarecare masura la mine, am privit apusul si am zambit purpuriului ce se impletea usor cu galbenul si sangeriul, agatandu-se cu aviditate de trupurile lor, pana deveneau unul si acelasi - o echipa perfecta, care noi nu am fost niciodata - si purpuriul a stiut ca eram fericita si ca gasisem in sfarsit ceea ce cautasem si mi-a zambit si el, cand o raza aurie, aproape fluida pe cerul senin, l-a atins.
Stii, este poate plictisitor. Stau aici, singura, privind uniunea aceasta dintre noapte si zi. Ma face sa cred ca, intr-un fel, pana si contrariile precum mine si tine, sunt posibil de contopit. "Ca ziua si noaptea" -  iti amintesti? Eh bine, eu le privesc acum antingandu-se, mangaindu-se, si aproape cred ca si iubirea noastra are o sansa. Ce n-as da ca, pentru cateva minute, la sfarsitul zilei, sa te opresti din maratonul tau, sa-ti uiti ura si sa ma privesti cu ochii tai mari, verzi, proaspeti, nestapaniti, ca o caprioara tot timpul in alergare, asa cum esti tu si asa cum este viata ta, si sa-mi spui ca ma iubesti... Eu nu m-as supara daca tu ai merge in cluburi, iar eu as sta acasa si as citi si nu stiu de ce tu ai face-o. Mi-as dori doar ca, pentru putin timp, sa nu mai fi dintr-o alta lume si sa ma poti vedea si altfel decat insignifianta. Daca m-ai vedea...
Observi? Nici macar nu te mai urasc ca nu m-ai ales pe mine. Ok, poate ca te urasc - numai putin. Insa te iubesc atat de mult incat nici nu mai conteaza. Realizezi cata iubire iti port?
Pentru prima oara de cand ai plecat, gandul la tine imi lasa un gust asa dulce... Acest lucru se datoreaza faptului ca, de data asta, imi iau adio de la tine. Am, nu stiu de ce, impresia ca, oriunde ai fi, te gandesti si tu la mine. Poate ca ma insel, insa as vrea sa stii, intr-un mod sau altul ca m-am eliberat de tine. Tu nu ai vazut lucrurile frumoase din mine. Poate ca acum sunt plictisitoare, insa peste ani, pentru ca, evident, fac pasi mici, nu voi mai fii la fel de plictisitoare ca si prognoza meteo, ci voi fi la fel de importanta ca si prognoza meteo. O anume persoana nu va putea sa iasa din casa fara sa stie pana si ultimul amanunt despre mine, pentru ca-si va uda hainele si nu va putea trai cu hainele ude. Nu va putea trai fara mine. Stii, cand ma va lua in brate, zambindu-mi din toata inima, nu ma voi gandi la tine, pentru ca nu meriti tu asa ceva. Tu nu m-ai imbratisat niciodata. Eu insa te-am imbratisat in gand de mii de ori, am adormit in bratele tale de atatea ori... Tu m-ai uitat...
Cea mai frumoasa parte este ca maine, cand voi privi apusul, nu ma voi mai gandi la tine. Va fi poate un alt barbat, unul care va vedea comoara din mine pe care tu nu ai vazut-o.


Nu este povestea propriilor mele sentimente - slava Domnului, nu mai am genul asta de probleme -, ci a sentimentelor unei prietene. Am incercat sa ma pun in locul ei si sa descriu in modul meu lucruri pe care ea le-a descris cu multa durere, pentru ca ea este cu adevarat o comoara si ma revolta profund ca cineva ar putea sa nu vada stralucirea ei. In alta ordine de idei, mi s-a parut foarte interesant sa ma raportez la o alta persoana, o persoana cu ganduri si credinte atat de diferite de ale mele, pentru ca, in general, personajele mele aveau exact gandurile mele si doar cele cu care ele interactionau aveau pareri foarte diferite, insa, pentru ca scriam la persoana intai, diferentele erau prezentate tot prin prisma gandurilor mele. A fost nou si interesant. M-a...antrenat.