Ultima postare

Astăzi îmi iau la revedere de la voi și de la Purple Dreams. Îmi pare rău. Purple Dreams a fost modul în care m-am descarcat de gânduri mai mult sau mai puțin frumoase, modul în care v-am prezentat momentele cele mai importante din mai mult de doi ani din viata mea. Purple Dreams a fost important, frumos, special, cel putin pentru mine, în special pentru ca l-am creeat într-un moment de răscruce al vieții mele, astfel încât a fost, într-o oarecare măsură, dovada ca acele momente au existat.

Acum, însă, Purple Dreams nu mă mai reprezintă. Nu mai este pe aceeași lungime de undă cu mine și, deși am căutat mult o modalitate de a-l modela după mine, de a-l face să meargă în același ritm cu mine, nu este posibil, și asta nu pentru că m-am despărțit de iubitul meu. Nu. Bărbații...pleacă. Eu m-am schimbat. De aceea voi creea un nou blog, care sa ma reprezinte acum. 

Îmi veți lipsi. Îmi vor lipsi visele movii, neprocesate, scrise cu maine tremurânde, transpuse direct din sufletul meu.

Vă îmbrățișez,

Monica

Don't give up

Durerea este o parte a vietii. Ea ne face sa ingropam sentimente care inca respira, sa ne ridicam din ruinele relatiilor esuate si sa mergem mai departe cu pasi siguri, ca si cum am avea certitudinea ca data viitoare va fi mai bine. Trebuie sa inlaturam amintirile usturatoare ale trecutului, pentru ca, in definitiv, nu sunt decat obstacole in calea unei fericiri viitoare, sa aruncam la gunoi cioburile viselor, sa ne curatam ranile, orgoliile sangerande, sperantele smulse din carne.

Pot sa spun ca, ani de zile, m-am considerat foarte norocoasa. Dupa cativa barbati nepotriviti, tradari, lacrimi si vise sufocate din fasa, "te iubesc"-ul nu a mai fost spus catre pereti, nu s-a mai pierdut in intunericul noptilor in care plangeam de furie si singuratate, ci a fost primit cu bucurie, apreciat, pretuit, inteles, ba mai mult, a primit si raspunsul pe care l-am asteptat, la care am visat, pentru care am tremurat. Totusi, nu suferisem atat de mult. Nu trecusera ani de singuratate si incercari esuate, nu primisem atat de multe "nu"-uri, fusesem tradata de putine ori, iar cicatricile se estompau cu fiecare zi in care golurile mele erau umplute de un om nou, un om pe care l-am numit cu mandrie "iubitul meu". Buzele mele nu mai rostisera niciodata cuvintele astea, erau insetate de ele. Asadar, am fost fericita sa reusesc din primele incercari timide.

Acum insa realizez ca n-a fost asa. Anii de siguranta, de completare, de iubire nu mi-au asigurat o viata in acest fel. Dimpotriva. Acum ma gasesc din nou in acelasi loc trist si friguros, in bataia vantului asteptarii. Ce astept? Nu stiu. Cu greu stie o inima franta ce asteapta in afara ca durerea sa se opreasca, ca locurile, melodiile, totul sa nu mai insemne nimic, ca absenta sa nu mai o sfasie.

Ma sperie lunile, anii de cautare, de singuratate care ma asteapta, dar in cele din urma totul are un scop. Lupta, asteptarea, epuizarea sunt doar pretul pe care-l platesc pentru demnitate, pentru respectul fata de mine, pentru a ma trezi dimineata si a stii ca sunt singura, dar nu ma minte, nu ma inseala nimeni.

Sunt slaba. Abia acum invat sa ma controlez. Niciodata nu am ales linistea de mai tarziu, ci de fiecare data am preferat sa dau drumul cuvintelor, sentimentelor, lacrimilor acum, pentru ca nu stiu cum sa tin durerea si furia in mine. Nu stiu cum sa nu spun ca ma doare, ca mi-e dor, ca imi vine sa ucid, sa tip, sa daram tot in jurul meu, ca in mintea mea imi imaginez ca totul arde si ard si eu in acelasi timp. 

Acum insa invat sa reprim aceste lucruri. Invat ca, daca mai rezist un minut, o ora, o noapte, mai reusesc un minut, o ora, o noapte. Dupa durere, descopar ca mai pot sporta o ora, apoi inca una, si inca una si inca una, pana cand nu ma va mai durea deloc. Semnele ca inima mea e rupta de-a binelea sunt de fapt semne ca inca mai pot continua. Cand simt ca mor si totusi mai respir, e o noua victorie. Cand simt ca nu mai pot sa mai imi tin in frau lacrimile, descopar ca am invatat deja sa ma abtin si pot deja sa mai trec un prag - acela de a zambi, chiar daca totul in interiorul meu se prabuseste.

Cred ca puterea mea, acum, din aceste momente de a strange din dinti si a mea rezista inca o data, chiar daca simt ca devine insuportabil, se construieste. Durerea nu ma lasa sa respir nicio secunda, dar asta nu inseamna ca voi ceda. 

Am invatat zilele astea ca a ma bufni plansul atunci cand vad ceva ce era important in relatia noastra, ceva ce se lega de un moment frumos sau doar imi aminteste de el nu inseamna ca sunt slaba, ci doar ca data viitoare voi trece pe langa fara sa plang, pentru ca am facut-o deja, ci doar ma voi intrista, apoi, cand se va intampla din nou, cel mult voi tresari, ranile mele fiind din nou atinse. 

Este greu doar sa o iau de la zero. Sa-l sterg din sperantele mele. Sa-l sterg din fiecare imagine frumoasa pe care mi-am creat-o in minte, asteptand cu sufletul la gura sa o vad devenita realitate. Sa-l smulg de la bratul meu de mireasa. Sa-l izgonesc din viitorul meu fericit. Sa-l dau afara din casa pe care trebuia sa o impartim. Sa-i anulez prezenta din planurile mele.

Dar in fiecare zi in care absenta lui, amintirea lui, cuvintele lui ramase inca in mintea mea imi sfarama sufletul, sunt cu putin mai puternica, cu putin mai aproape de un barbat care sa nu ma minta, sa nu ma insele, sa nu ma uite, un barbat care sa ma faca intr-adevar fericira.

Life is not like movies

Sunt romantica. Intotdeauna am fost. Inainte sa am un obiect al afectiunii si dragostei mele, eram indragostita de ideea de a iubi si a fi iubita. Nu stiu daca aceasta e o calitate sau un defect, dar cert e ca nu se va schimba. Nicholas Sparks, Cecelia Ahern si Stephenie Meyer m-au facut asa. Bryan Adams, Robbie Williams, Celine Dion si Taylor Swift m-au facut asa. "A Walk to Remember", "If Only", "Dear John", "Love and Other Drugs", "The Notebook", "Before Sunset" si "Before Sunrise" m-au facut asa. M-au facut sa cred in suflete pereche, in dragoste adevarata, in a imbatrani impreuna.
Am crezut chiar ca sunt atat de norocoasa incat sa-mi fi gasit sufletul pereche. Alesul. Cel alaturi de care sa-mi construiesc o familie si sa fiu fericita peste ani. Dar povestea asta nu a fost scrisa nici de un scriitor la fel de romantic ca mine si nici de un scenarist de la Hollywood. Iubirea vietii mele, cel alaturi de care mi-am planificat viitorul, cel in care am crezut si am sperat si cel alaturi de care am petrecut ultimii ani m-a mintit si m-a inselat, m-a dezamagit si m-a umilit.
Doare pana in strafundurile mintii si ale sufletului. Doare pana la nebunie. Apoi urmeaza furia - furie ca nu inteleg de ce ar fi facut asa ceva, furie ca am fost mintita atat de mult timp, furie ca imi amintesc mana care am tinut-o intr-a mea, care m-a mangaiat, pe care am iubit-o, pe alta femeie.
Acum mi-as dori ca viata mea sa fie un film siropos. Stiu exact ce s-ar intampla. Dupa cateva zile, saptamani, luni de suferinta, plans si ciocolata, el ar veni adanc intristat la usa mea, cu un buchet de flori, preferabil trandafiri, si o cutie cu bomboane de ciocolata de ciocolata si mi-ar spune cat de rau ii pare, mi-ar implora iertare, mi-ar promite cele mai frumoase lucruri posibile. Eu, miscata, as accepta sa-i ofer o a doua sansa, dupa care ne-am saruta mai pasional ca niciodata. Dupa firescul cadru "one week/three months/two years later", el va aparea cel mai onest si mai iubitor barbat pe care l-am cunoscut. Si-ar fi tinut toate promisiunile pe care mi le facuse la usa mea sau in cel mai neasteptat loc posibil, iar nefericitul incident nu s-ar mai fi repetat niciodata. Ar fi de la sine inteles ca va urma sa fim fericiti impreuna pentru totdeauna.
Am chiar si o scena preferata care mi-as dori sa se intample. Intotdeauna am sperat in secret ca, daca voi fi ranita, asa ceva mi se va intampla. Ma refer la o anume scena de la sfarsitul episodului 25 al sezonului al doilea din Gossip Girl, cand Chuck Bass gaseste cel mai dragut mod de a-si cere iertare si a-i spune lui Blair Waldorf, in sfarsit, ca o iubeste. Nu este cel mai frumos lucru pe care el l-a facut pentru ea, el fiind un maestru absolut al unor gesturi romantice, dar pe mine m-a cucerit in mod special. Poza este din acel moment.
Adevarul este insa ca trebuie sa fiu realista. Asa ceva nu se va intampla in realitate. Lunile, anii de durere, de tresarire la fiecare cuvant, loc, coincidenta care imi va aduce aminte de el vor exista. Voi plange, voi suferi, voi tipa, il voi uri, dar in cele din urma, voi trece peste tot. Asa este firesc, chiar daca este greu, caci se pare ca in viata reala minciunile, inselatul, dezamagirile se intampla tot timpul. Tot ce putem face este sa invatam o noua lectie din asta si sa mergem mai departe, increzatori ca data viitoare vom stii mai mult si vom suferi mai putin.
Sper ca voi sa fiti mai norocosi decat mine.

Va imbratisez,

           Monica

Filme exceptionale

"Eternal Sunshine of the Spotless Mind". In acest film este, practic, vorba despre un cuplu care isi sterge din memorie toate amintirile - placute si neplacute - ale relatiei lor, cu ajutorul inventiei unui doctor, care "spala" creiere. In acest proces de stergere din memorie a iubitei lui, Joel (Jim Carrey) descopera cat de frumoasa fusese iubirea dintre el si Clementine (Kate Winslet), in ciuda momentelor dureroase care o facusera pe ea atat de nefericita incat sa isi doreasca sa si-l stearga pe el din memorie. In acest moment, el incepe sa se lupte pentru Clementine si pentru putinele amintiri care-i ramasesera. Aceasta lupta este partea cea mai frumoasa a filmului. Deznodomantul, care m-a surprins cu totul, eu fiind sigura ca era vorba despre un final nefericit, este plin de speranta si romantism, desi dragostea dintre Joel si Clementine nu are nimic clasic, nimic romantic la modul siropos.
"Forrest Gump". Acesta este mult mai cunoscut, asa ca banuiesc ca majoritatea dintre voi l-a vazut deja. Este vorba despre un om cu un grad de inteligenta foarte scazut, dar pe care acest lucru nu-l opreste, ci, dimpotriva, realizeaza lucruri grandioase, aducand o schimbare in bine, punand lucrurile in miscare oriunde se duce. Forrest Gump demonstreaza ca sunt lucruri mai importante decat inteligenta, el dand dovada, poate si fara sa-si dea seama, de o dragoste curata, neschimbata pe parcursul vietii de la varsta copilariei, de un curaj nemaipomenit evidentiat atat in viata sa de soldat, cat si in viata de zi de zi, aparand orice lucru la care tine, in special pe iubirea vietii sale, Jenny, si de o hotarare ce-l face sa nu renunte la ideile sale, la planurile sale, la promisiunile nebune facute, pe care nimeni nu se astepta sa si le respecte. Ceea ce imi place la acest film este felul in care Forrest Gump schimba ceva in viata fiecarui om pe care-l intalneste - Elvis Presley, marii presedinti ai Statelor Unite, prietenul sau Bubba, locotenentul Dan, iubita lui Jenny, mama sa, care a fost prima care a crezut in el, vazand mai departe de handicapul lui.
"A Beautiful Mind", film biografic, este povestea impresionanta a lui John Forbes Nash, un matematician inca in viata care dezvolta o teorie economica, fapt care il face cunoscut. Din nefericire, evolutia lui in lumea matematicienilor este oprita in momentul in care el se imbolnaveste de schizofrenie, boala care ii afecteaza viata pe toate planurile. Reuseste sa infranga boala si sa-si refaca viata si renumele doar datorita sotiei lui, Alicia, care este alaturi de el fara exceptie, desi greutatile prin care ea trecea in incercarea de a-l sprijini pe barbatul cu care se casatorise erau enorme. Marturisesc ca, in momentul in care primise premiul Nobel (1994), cuvintele pe care i le adreseaza sotiei lui m-au impresionat si m-au facut sa plang. Pe buna dreptate, "A Beautiful Mind" a primit 4 premii Oscar si 4 premii Globul de Aur.

Cu ce ramanem?

Putine intalniri in viata pot fi puse sub semnul providentei. Putini oameni din cei cu ale caror cai se intalnesc ale noastre pot fi considerati speciali, aducand un plus vietii noastre intr-un fel sau altul. Am norocul de a fi cunoscut doua astfel de persoane, a caror participare la fericirea si cresterea mea interioara este constanta - genul de persoane fara de care este greu sa-ti imaginezi o continuitate. Ceva in mine ar muri fara ei, si anume iubitul meu, care este, la momentul potrivit, tot ce am nevoie: iubit, prieten, frate, amant, protector, si Andreea Papp, care, in cele mai grele momente, imi da putere.
Astazi am avut fericirea de a mai cunoaste o astfel de persoana, care a schimbat ceva in mine. Nu este o persoana atat de apropiata, dimpotriva, insa unicitatea ei este de necontestat. Este una din maicutele de la Biserica Catolica unde merg eu. Langa ea te simti linistit, caci ea este atat de calma si de fericita, de impacata cu viata, incat este contagios. Are un zambet vag, sincer, tot timpul, ca si cum a gasit tot ce era mai frumos in viata si deja nimic nu o mai poate atinge si nu ma indoiesc ca asa e.
Azi mi-a dat unn exemplu care mi-a dat de gandit. Mi-a povestit ca Imparatul Constantin cel Mare a spus ca isi dorea sa fie inmormantat cu mana dreapta afara din sicriu. Intrebat de ce, a raspuns "Pentru ca toti oamenii care ma vor vedea sa vada ca, desi am fost imparat peste cel mai mare si mai bogat imperiu din lume, totusi plec din aceasta lume cu mana goala, fara sa iau nimic cu mine."
Mi s-a parut foarte frumos, foarte surprinzator, foarte profund...si m-a facut sa ma intreb cu ce ramanem de fapt din viata. Daca trupul nostru nu-si poate pastra frumusetea, tineretea, voluptatea, daca nu putem pastra oamenii pe care-i iubim, daca nu putem pastra lucrurile materiale pentru care am muncit sau pe care le-am primit, care ne amintesc de ceva sau cu care ne-am inconjurat pentru a nu mai fi singuri, sufletul nostru sigur pastreaza ceva.
Si am ajuns la concluzia ca eu raman cu faptul ca am o pisica foarte draguta, ca iubesc fiecare zi cu soare , indiferent daca in adancul meu sunt foarte trista, ca am putini prieteni, dar adevarati, ca pot zambi din toata inima ori de cate ori am ocazia, ca am o surioara care nu inceteaza sa ma faca sa rad, ca exista trandafiri albi, ca sunt sanatoasa, ca iubesc din tot sufletul meu un barbat care ma face fericita, ca am cunoscut fericirea, credinta neclintita, dragostea adevarata, oragasmul, ca rad ori de cate ori pot, ca dansez pe melodiile mele preferate, atunci cand nu ma vede nimeni, ca fac karaoke atunci cand sunt doar parintii mei acasa, ca le-am descoperit pe Lykke Li, Florence Welch si Birdy, ca am citit "Cadoul" de Cecelia Ahern, "Prima iubire" de Francine Prose, "Mandrie si prejudecata" de Jane Austen si "Jane Eyre" de Charlotte Bronte, ca am vazut "Love and other drugs", "Before sunrise", "Before sunset" si "Factory girl", ca m-am indragostit de Christa Päffgen (Nico) si Edie Sedgwick, ca am mancat impreuna cu iubitul meu, ca am stat in pat cu el si ne-am uitat la filme, ca l-am tinut de mana in timp ce mergeam pe strada, ca am zambit la mesajele frumoase pe care mi le-a trimis, ca am primit cadouri minunate de la el, ca l-am sarutat si acelea erau cele mai frumoase momente, ca scriu cu pasiune si de fiecare data cand o fac ma aflu intr-o lume a mea,unde ma simt acasa.
Si sunt inca multe lucruri pe care vreau sa le pastrez in sufletul meu, frumos sigilate in amintiri, lucruri pe care vreau sa le fac, locuri pe care vreau sa le vad...

N-ai iubit niciodata daca...

...n-ai tremurat, n-ai plutit, n-ai stralucit de fiecare data cand l-ai sarutat, daca privirea lui dinainte sa-si lipeasca buzele de ale tale nu te-a facut sa te simti cea mai frumoasa femeie din lume, daca n-ai prelungit un pic momentul, doar pentru ca era atat de bine...
...n-ai privit fotografia lui si ai zambit, oricat de trista era ziua ta.
...n-ai plans macar o noapte pentru el.
...n-ai fixat ore in sir cu privirea telefonul, rugandu-te de el sa sune si sa fie el.
...nu te-ai trezit dimineata si mesajul lui de "buna dimineata" nu ti-a facut intreaga zi mai frumoasa.
...nu l-ai sunat doar ca sa-i spui "te iubesc".
...nu ai tremurat alaturi de el in fiecare moment greu al vietii lui.
...nu ai fost acolo pentru el, ca iubita, prietena, sora, amanta, sfatuitoare, orice a avut nevoie.
...tristetea lui nu te-a durut si pe tine.
...nu ti-ai imaginat o familie cu el, copii care sa semene cu el.
...n-ai vrut sa o omori pe curva aia pentru ca l-a privit cum numai tu ai voie sa-l privesti.
...nu te-ai simtit frumoasa, vie, perfecta cand ai facut dragoste cu el.
...n-ai plans vazandu-l cum pleaca.
...n-ai alergat in bratele lui, fericita.
...nu te-ai simtit mandra mergand cu el pe strada.
...n-ai tresarit pentru o secunda, crezand ca a patit ceva.
...simpla idee ca o alta femeie sa-l atinga, sa-l faca sa zambeasca, sa-i cuprinda mana in care ar fi trebui sa fie a ta nu te-a facut sa mori un pic in sufletul tau de furie si de suparare.
...nu i-ai recunoscut undeva, intamplator, parfumul si n-ai zambit amintindu-ti cat de bine era in bratele lui.
...nu ti-ai blestemat prostia si neatentia cand l-ai dezamagit.
...faptul ca el ti-a spus ca esti frumoasa n-a contat mai mult decat orice parere a cuiva ca esti urata, grasa, scunda.
...vocea lui nu ti-a luminat ziua.
...n-ai vrut sa arda cerul si pamantul, sa loveasca un asteroid pamantul, sa inghete totul, numai sa nu fie el in patul ei.
...nu te-ai intors la el si l-ai sarutat, cerandu-ti scuze, dupa ce ai tipat la el.
...nu ai trecut prin iad cu el si totusi nu i-ai dat drumul la mana, nici cand era cel mai greu sa continui sa mergi
...nu ti-ai simtit sufletul explodand de fericire pentru simplul fapt ca il iubeai.
...nu ti-ai dorit ca el sa fie fericit mai mult decat ai vrut acest lucru pentru tine insati.

Someone like you...

"Eu imi iau hrana de la iubire. Cand iubirea va muri, voi muri si eu. Firea mea cu iubire se hraneste." - Nezami Ganjavi


V-am vorbit in repetate randuri despre iubire, despre sentimente pe care le-am trait sau la care doar am visat. V-am scris cu tristete, cu fericire, cu dor, cu regret, cu entuziasm. Astazi insa am apasat cu incredere "New Post", simtind pentru prima oara ca vreau sa impartasesc cu voi o intamplare atat de frumoasa si fericita.
Cu bune si cu rele, iubesc de mai mult de doi ani un barbat minunat. Il iubesc mai mult decat eu insumi concep, mai mult decat inteleg, mai mult decat este posibil. Am trecut prin momente dificile, in care am fost atat de aproape sa ne uram, in care ne-am distantat .atat de mult incat legaturile noastre aproape s-au rupt, dar, invatand sa ne iertam si sa fim recunoscatori, ne-am gasit calea inapoi unul catre celalalt si tocmai flacara aceasta care s-a aprins din nou, mai puternica si mai frumoasa ca niciodata, este motivul uimirii si fericirii mele.
Este un sentiment nou si deosebit, caci nu imi mai amintesc cand mi-am dorit atat de mult sa scriu, sa vorbesc, sa tip lumii intregi ca iubesc.
Saptamana aceasta am descoperit ca o parte din mine, acea parte pe care o credeam moarta, inca exista. Este acea parte din mine care nu se indoieste, care nu se intreaba "Ma iubeste, ma vrea si ma doreste atat de mult cat spune?", ci doar se bucura de iubire, daruindu-se cu totul, fara teama ca va fi ranita. Am fost fericita. Am simtit acea pace interioara, ca si cum acele momente nu urmau sa se termine niciodata si nimic rau nu se mai putea intampla. Am stat in bratele lui, cu ochii usor inlacrimati de fericire, si am simtit ca asta era de ajuns.
Am descoperit cat de mult eu insami pot iubi si cat de mult poate iubi un barbat si cred, in sfarsit, ca sunt iubita.
Pe cat de periculos este acest sentiment, de a simti ca el este tot ce am, pentru ca, daca el ar pleca, mi-ar putea pustii sufletul, pe atat este de frumos. Tot ce-mi doresc este sa fim mereu impreuna si sa fiu mereu atat de sigura ca acum ca, intr-un fel sau altul, vom reusi sa trecem peste tot, impreuna, pentru ca acum simt ca lumea este a noastra, la fel cum inima mea este a lui.
Si cel mai important lucru pe care-l simt acum este ca-l voi iubi pentru totdeauna. Poate e cliseic, poate ati mai auzit asta de mai multe ori, chiar si de la mine, dar simt ca este real.
In general, am evitat astfel de postari, din teama ca apoi, daca lucrurile se vor schimba, va parea penibil ca am simtit si vorbit despre asa ceva, dar acum am incredere in noi, in iubirea mea si in postarea asta.

Kisses,

    Monica

Esti atat de frumoasa!

 Este 8 martie, Ziua Internationala a Femeii.

Toate femeile pe care le-am vazut azi au avut un fel de stralucire pe chip. Fiecare dintre ele si-a permis un rasfat, un mic exces: botine cu tocuri, o coafura mai speciala, ruj rosu. Eu mi-am purtat noii cercei si mi-am permis un machiaj ceva mai elaborat decat de obicei. Ceea ce toate am avut in comun este zambetul pe care l-am avut toate intiparit pe fata.
Mi se pare un lucru foarte frumos si foarte special sa ne sarbatorim feminitatea, puterea, unicitatea, sa sarbatorim lumea noastra, care este in general un loc mai bun. Este poate ziua noastra in care incetam sa mai fim "barbate". Nu mai incercam sa demonstram barbatilor, lumii nimic - ca nu avem nevoie de nimeni, ca suntem independente, ca ne putem deschide singure usile, ca ne putem plati singure facturile, ca putem ajunge singure oriunde vrem. Azi putem sa ne lasam rasfatate, fara sa asociem acest lucru cu slabiciunea, sa permitem sa ne fie deschise usile, sa ne fie tinute hainele ca sa ne imbracam, sa ne fie trase scaunele inainte sa ne asezam, sa ne fie platita masa sau biletul la film, sa ne fie duse sacosile cu cumparaturi. Si asta nu pentru ca am fi prea pline de noi sau pentru ca ne-am uita pe noi si am atarna la bratul unui barbat, fiind dependente de el, ci pentru ca avem nevoie sa fim respectate, iubite, protejate si nu numai o zi pe an. Avem nevoie de grija si iubire si asta e un adevar pe cat de curajos, pe atat de frumos, pentru ca am uitat sa fim femei, in incercarile noastre de a ne arata independente, indestructibile, invariabil puternice, desi poate ar fi mai potrivit sa demonstram lucrurile ca acesta crezand in noi si in parerile noastre si luptand pentru scopurile noastre fara sa ne pierdem feminitatea, sensibilitatea, sentimentele calde.
In definitiv, suntem opere de arte, chiar daca unii stramba din nas la auzire cuvantului "femeie". Am auzit chiar si un lucru josnic, penibil despre femei: "Femeia este cel mai prost animal". In schimb, cred ca vocile noastre ar trebui sa starneasca zambete, iar gesturile noastre cele mai banale - o suvita data dupa ureche, un ras cristalin, pudratul obrajilor -, atata timp cat meritam titlul de "femeie" si nu cadem in cealalta extrema, de a fi tarfe.
Urez prin intermediul acestei postari tuturor femeilor cel mai cald si mai sincer "La multi ani", admirandu-le pentru puterea si perseverenta de care dau dovada in fiecare zi, si le sfatuiesc doar sa isi permita in fiecare zi sa straluceasca, sa fie minunate, asa cum si-au permis astazi.

Kisses,

                Monica

           

Midnight in Paris

Cel de-al doilea film nominalizat la Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cea mai buna scenografie, Cel mai bun scenariu original) este "Midnight in Paris", un film optimist, romantic si complex, care mi-a inseninat ziua.
Despre prea putine filme pot spune ca m-au marcat in adevaratul sens al cuvantului, ca au schimbat ceva in gandirea mea, iar Midnight in Paris este unul dintre acestea. Marturisesc ca una dintre replicile lui Hemingway, jucat exceptional de Corey Stoll, mi-a dat fiori. Niciodata nu mi-am dorit mai mult sa iubesc si sa fiu iubita asa.
Gil, personajul principal, jucat de Owen Wilson, mi s-a parut prea nestatornic, prea visator, desi poate tocmai acest amanunt ii confera farmecul lui unic.
Logodnica lui mi s-a parut o femeie foarte superficiala, foarte lipsita de sentimente, ca si cum n-ar fi iubit niciodata. Mi-a parut rau ca a fost jucata de Rachel McAdams, pe care o iubesc, pentru ca n-as fi vrut-o pusa intr-o lumina atat de negativa, desi a fost la fel de plina de viata si de frumusete ca in toate celelalte roluri ale ei.
M-a surprins sa-l vad pe Michael Sheen, care a interpretat rolul lui Aro Volturi in Saga Twilight, dar caracterul personajului sau m-a dezgustat.
De Gabrielle, jucata de Lea Seydoux, m-am indragostit imediat, fiind atat de dulce si de naturala, perfecta pentru Gil.
Carla Bruni, sotia presedintelui Nicolas Sarkozy, mi s-a parut fermecatoare. Nu stiam ca este chiar atat de frumoasa. Pacat doar ca a avut un rol atat de mic.
Cel mai mult m-a amuzat Salvador Dali, jucat de Adrien Brody. A avut niste replici criminale.
Marion Cotillard, desigur, este sarea si piperul filmului. Atat de eleganta si de delicata si in viata reala, rolul Adrianei i se potriveste ca o manusa. Muza lui Gil, iubirea lui mare, Adriana mi s-a parut o femeie care cauta tot timpul un sens al vietii, niciodata multumita cu prezentul, cautand mereu sa evadeze. Cu toatea acestea, a fost exceptionala si la fel si rolul ei.
"Midnight in Paris" reinvie, prin talentul demonstrat al lui Woody Allen, reinvie romantismul si melancolia unei povesti de dragoste traite de oricare dintre noi la un moment dat in viata, orasul iubirii fiind locul perfect, iar imbinarea prezentului cu anii '20 individualizandu-l.
"Midnight in Paris" este o raza de soare in cinematografia actuala, descriind fara clisee o poveste sensibila care ar fi putut cadea foarte usor in banal. Geniul lui Woody Allen doar a facut Parisul mai frumos si dragostea descrisa mai intensa.
Sfarsitul, la fel de surprinzator si de optimist ca intreg continutul filmului, a fost ales perfect, lasandu-ne pe noi sa ne imaginam dupa bunul nostru plac continuarea.
Personal, voi pastra mereu in suflet replica lui Hemingway, pe care sper ca, vazand "Midnight in Paris", sa o descoperiti si voi.

Kisses, 

         Monica

Daddy...

Va spuneam acum putin timp ca citeam "Cartea viitorului" de Cecelia Ahern. Am terminat-o acum cateva zile, dar un fragment mi-a placut si m-a marcat atat de mult incat trebuie sa-l impartasesc si cu voi:

"Am intrat in bucatarie, am vazut cu ochii mintii mesele de seara in familie, micul dejun luat in graba, apoi mesele de Craciun servite in sufragerie, petrecerile  zgomotoase, aniversarile, petrecerea de Anul Nou. Imi aminteam certurile dintre mama si tata, dintre mine si tata. Mi-am amintit cum dansam. Dansam cu tata cat toti ceilalti de la petrecere la un loc. Mi-am amintit bancul pe care il spunea tata la petreceri. Era o poveste lunga, pe care nu am inteles-o niciodata, dar imi placea la nebunie sa-l aud spunand-o. Vorbea plin de insufletire, avea obrajii rosii de la bautra, ochii albastri sclipeau, dar vorbea perfect si ardea de nerabdare sa ajunga la final si sa-i vada pe toti izbucnind in ras. Am vazut locul in care statea mama cu prietenele ei toata noaptea, femei elegante, cu pantofi scumpi, glezne subtiri, pielea bronzata si parul vopsit in suvite.
M-am intors si l-am vazut pe tata trecand pe hol, facandu-mi cu ochiul, cu trabucul in mana, indreptandu-se spre singura incapere in care mama ii dadea voie sa fumeze. M-am dus si eu intr-acolo. Il vedeam cum intra, isi intampina prietenii, deschidea o sticla de coniac fin si stateau de vorba sau jucau biliard. M-am uitat la pereti si mi-am amintit de realizarile tatei, diplomele lui, trofeele sportive, fotografiile de familie. Eu cu ochii plansi in prima zi de scoala, eu pe umerii lui la Disney World, purtand un tricou cu Mickey Mouse si parul prins in doua codite si afisand un zambet stirb. Am mers in urmatoarea camera. Tata si prietenii lui pe o partie de schi in Aspen. O poza a tatei, jucand golf cu Padraig Harrington la un eveniment caritabil.
M-am dus in camera de zi si l-am vazut asezat pe fotoliul lui preferat, la televizor, am vazut-o pe mama in celalalt colt, cu picioarele stranse sub ea, tinandu-le protector cu mainile, amandoi razand la o comedie. Apoi el s-a uitat la mine si mi-a facut din nou cu ochiul. Se ridica din fotoliu, iar eu l-am urmat. Am iesit in hol, am trecut pe langa Marcus care ma privea, apoi el a trecut prin usa inchisa a biroului. A disparut. Acolo nu puteam intra.
Cearta. Cearta noastra ingrozitoare. I-am trantit usa in fata si am fugit in dormitor. Ar fi trebuit sa-i spun ca il iubesc. Ar fi trebuit sa-i cer iertare si sa il imbratisez.
-Nu vreau sa te mai vad niciodata! Te urasc!
-Tamara, intoarce-te! Vocea lui minunata, pe care mi-as dori sa o aud din nou. Of, taticule, sunt aici, m-am intors. Te rog, iesi din birou.
Apoi in dimineata urmatoare l-am vazut pe frumosul meu tata. Chipesul meu tata zacea la pamant. Nu asa ar fi trebuit sa fie. Ar fi trebuit sa traiasca mereu. Sa aiba grija de mine intotdeauna. Ar fi trebuit sa-mi ia iubitii la intrebari si sa ma conduca la altar. Ar fi trebuit sa o convinga pe mama cand eu nu reuseam si sa-mi faca cu ochiul cand privirile ni s-ar fi intalnit. Ar fi trebuit sa ma priveasca cu mandrie tot restul vietii. Apoi, cand ar fi imbatranit, as fi avut grija de el, i-as fi fost alaturi, asa cum facuse si el cu mine.
Fusese vina mea. Doar vina mea. Am incercat sa-l salvez, dar n-am stiut cum sa o fac. Of, daca as fi invatat...Daca as fi fost atenta la scoala, daca as fi incercat sa fiu o persoana mai deschisa, mai buna, nu egoista care eram, poate l-as fi putut ajuta. Mi-au spus ca am ajuns prea tarziu la el, ca nu se mai putea face nimic, dar nu se stie. Eram fiica lui, poate asta l-ar fi ajutat.
Camera aceea, camera care avea mirosul lui: aftershave-ul lui, trabucurile, mirosul de vin sau bere, de carti si de lemn. Camera in care isi luase viata, covorasul patat de vinul rosu vomitat in seara inmormantarii lui. Nu mai puteam sa calc acolo."

Love, love, love...

Mai presus de o sarbatoare a indragostitilor, Valentine's Day este o sarbatoare a celor care urasc Valentine's Day, a celor singuri si tristi, a celor cu inimi frante, a celor care se uita la cupluri si stramba din nas, ca o vulpe ce n-a ajuns la struguri, spunand "N-o sa reziste mult!" sau "E cu el pentru bani!".
Si majoritatea dintre ei au dreptate - iubirea nu are nevoie de o zi anume, de inimioare de plus si coada la florarie. Iubirea e mult, mult mai mult de atat. Isi gaseste cai imbosibil de imaginat. Creste pe teren  nefertil, facand inca cele mai frumoase flori. Sta dreapta in fata vantului si isi infige radacinile mai adanc in pamant. Isi face loc printre pietre pentru a ajunge la soare. Valentine's Day o face sa para suferficiala si nu atat cand pretindem a fi ceva ce nu suntem, cat impartind oamenii in doua tabere. Pro Valentine's, contra Valentine's. Intr-o relatie, singuri.
Iubirea este sa ai cu cine rade de lucrurile care ti se-ntampla, sa ai pe cineva care sa planga cu tine - caci, daca te iubeste, va plange in sufletul sau, stiindu-te ranit -, sa ai pe cine intreba cand te afli la rascruce, sa ai cu cine sa-ti bei cafeaua, sa ai pe cineva caruia sa-i gatesti din placere, sa ai pe cineva care sa-ti faca masaj dupa o zi obositoare, cand ai pe cineva pe care sa-l saruti dimineata, pe care sa-l suni pentru ca stii ca vocea sa te va face sa zambesti, cineva care te vede cel mai frumos, cineva care te tine in brate pana adormi, care te tine de mana pe strada, cineva cu care iti poti face planuri de viitor. Cineva care te cunoaste cel mai bine. Cienva care este alaturi de tine si cand este departe.Cineva care stii ca nu te va parasi niciodata.
Cand ai asa ceva, nu are importanta Valentine's  Day. Nu conteaza daca ziua "noastra" este azi sau maine sau peste 10 luni, pentru ca oricum ne sarbatorim relatia cu fiecare "Te iubesc!" spus, cu fiecare sarut, cu fiecare fior pe care numele celuilalt ni-l produce, cu fiecare noapte de dragoste. Ne iubim si fara trandafiri.
Si chiar daca esti singur, ar trebui sa sarbatoresti iubirea. Ar trebui sa te gandesti la ce ai gresit, la ce nu ai facut, la rabdarea care ti-a lipsit sau a fost in exces, la lucrurile pe care ar trebui sa le uiti. Valentine's Day oricum iti va aminti de cel caruia ii apartine inima ta. Sarbatoreste ca el exista. Suna-l. Cine stie?
Eu am fost singura de V's Day. Cu toate astea, am fost tot atat de fericita cat as fi fost si daca el ar fi fost aici, caci dragostea noastra este atat de profunda si te frumoasa incat n-are nicio importanta!

Kisses,

    Monica

Despre minti deschise

Am inceput ieri sa citesc "Cartea viitorului" de Cecelia Ahern, autoarea bestsellerului mondial "P.S. Te iubesc", care este una dintre scriitoarele mele preferate. Prezinta iubirea intr-un mod jucaus, adaptat vremurilor in care traim, dar totusi foarte profund. Am citit "Suflete pereche", care a fost una dintre cele mai grozave carti pe care le-am cititi vreodata, datorita faptului ca este realista, descriind o poveste de dragoste si o viata fara sa "infloreasca". Am mai citit si "Multumesc pentru amintiri", care, mai romantica si avand si unele elemente nerealiste, nu s-a lasat mai prejos. A fost, as putea spune, o metafora frumoasa.

Sunt abia la inceputul "Cartii viitorului", dar vreoiam sa impartasesc cu voi un fragment care mi s-a parut deosebil, abundand de adevar. Pe mine, cel putin, m-a facut sa-mi pun unele semne de intrebare despre mine insami.

"Multora nu le va veni  greu sa creada, fiindca mintile lor sunt deschise, descuiate cu acea cheie care ii face pe oameni sa creada. Oamenii acestia fie s-au nascut asa, fie din fasa, cand mintile lor abia inmugureau, au fost ingrijiti pana ce petalele lor s-au deschis incet, pregatindu-i pentru a fi hraniti cu insasi seva vietii. Ploile cad asupra lor, soarele straluceste, iar ei cresc, cresc, cresc; cei care au minti deschise trec prin viata constienti, receptivi, vazand lumina acolo unde este intuneric, vazand o posibilitate in cai inchise, gustand victoria cand altii scuipa esecul, punandu-si intrebari cand altii iau lucrurile asa cum vin. Sunt mai entuziasti. Mai putin cinici. Mai putin blazati. Nu se dau batuti cu una, cu doua. Mintile unora se deschid mai tarziu in viata, in urma unei tragedii sau a unui triumf. Oricare dintre acestea poate fi o cheie care deschide cutia cunoasterii, pregatindu-i pentru a accepta necunoscutul si pentru a spune la revedere pregmatismului si liniilor drepte.

Dar mai exista si unii ale caror minti sunt doar un buchet de tulpini care imbobocesc cand afla o informatie noua - cate un boboc pentru fiecare lucru nou -, dar care nu se deschid, nu infloresc niciodata. Sunt oamenii majusculelor si ai punctelor finale, nu ai semnelor de intrebare si ai eclipselor...

Parintii mei erau acel gen de oameni. Genul stie-tot. Genul "daca nu e scris intr-o carte sau n-am mai auzit pana acum, atunci e o prostie." Cei cu gandire directa, cu mintile pline de cei mai frumosi si mai viu colorati boboci, delicati si cu parfum dulceag, dar care nu se deschid niciodata, nu sunt suficient de usori sau de gratiosi pentru a flutura in adierea vantului. Drepti si rigizi, sunt atat de prozaici, incat raman boboci pana la moarte."

The Girl with the Dragon Tattoo

Anul asta am hotarat sa vad toate filmele nominalizate la Oscar, in special pentru ca despre unele dintre ele s-a vorbit foarte mult.
Am inceput cu "The Girl with the Dragon Tattoo". A primit cinci nominalizari la Oscar, la categoriile cea mai buna actrita in rol principal (Rooney Mara), cel mai bun mixaj de sunet, cel mai bun montaj, cel mai bun montaj de sunet si cea mai buna imagine.
Am inceput sa ma uit la el stiind doar ca actrita din rolul principal, Rooney Mara, trecuse prin multe transformari pentru rolul acesta si deducand dupa putinele imagini pe care le vazusem, ca era un film de actiune probabil, despre o rebela a carei viata se invartea intre droguri si sex. Poate tocmai ideea preconceputa ca nu este un film atat de bun si gandul "Nu este genul meu de film, dar hai sa vad pentru ce a primit nominalizarile alea" m-a facut ca, apoi, sa-l iubesc si mai mult. L-am provocat sa ma loveasca cu ce are el mai bun si exact asta a facut.
David Fincher, regizorul, este un geniu. Geniu!
A creat o poveste deosebita, a carui suspans m-a urmarit pe tot parcursul filmului. Este, mai exact, vorba despre jurnalistul Mikael Blomkvist, a carei reputatie se duce de rapa dupa ce nu poate demonstra niste acuzatii majore la adresa unei corporatii gigant. Exact atunci, este angajat de Henrik Vanger sa rezolve misterul disparitiei si poate al mortii nepoatei sale, Herriet Vanger, care disparuse in urma cu 40 de ani. Aici intra in scena Lisbeth Salander, cea care il ajuta in rezolvarea disparitiei de care se lega din ce in ce mai multe crime. Ea este cea care da sarea si piperul filmului, un personaj complex si frumos, o femeie ciudatica, dar o luptatoare, care nu lasa nimic la intamplare, ci lua viata in mainile sale si o modela exact asa cum vroia ea, desi poate acest lucru este adus la un moment dat in pragul de nebunie.
Ceea ce imi place la acest film este ca nu este previzibil. Oricat am incercat sa anticipez urmatoarea miscare, nu am reusit. Chiar si la sfarsit, cand devenea lesne de dedus cum urmau sa se desfasoare lucrurile, m-a surpins. Mai imi place ca este un film curajos. A atins subiecte dintre cele mai sensibile -  religia, iubirea, sexul, crima -, fara sa strice filmul, si ne-a oferit scene dintre cele mai dure, fara a se lasa mai prejos.
    Daniel Craig, ca si Rooney Mara, sunt niste actori de exceptie, iar "The Girl with the Dragon Tattoo" este exact ceea ce inseamna un film de Oscar.

La multi ani, Purple Dreams!

Azi, Purple Dreams implineste doi anisori, spre fericirea mea. Atat eu cat si blogul am crescut exact atat cat mi-am imaginat ca o voi face atunci cand l-am creat. Au fost, fara indoiala, cei mai frumosi doi ani din viata mea si faptul ca i-am impartit cu voi, cu victorii si cu esecuri, ma bucura enorm.
Am avut un inceput timid. Toate blogurile pe care le creasem pana atunci si pe care le-am uitat intre timp, care nu au avut, cred,  mai mult de o postare, fusesera sortite insuccesului. Ce a facut ca Purple Dreams sa reziste atat de mult timp? Probabil faptul ca am pus cate un pic din sufletul meu in fiecare postare.
Imi amintesc ca, intr-o seara, citeam pe blogul iubitului meu, pe care abia il cunoscusem si care era teren necunoscut mie. Stiti, este genul de om pe care, intrand in viata ta, nu-l mai uiti niciodata. Iesea din tiparul tuturor oamenilor pe care-i cunoscusem pana atunci, asa ca blogul sau, in care de altfel se descarca, ma fascina. Asadar, i-am spus ca vreau si eu sa-mi fac un blog. In aceeasi seara, a aparut Purple Dreams si, de asemenea, prima postare, in care va vorbeam despre  cat de mult uram iarna. Nu pot sa spun ca acest lucru s-a schimbat.
De atunci s-au intamplat foarte multe lucruri.
V-am aratat una din poeziile scrise de mine. V-am promis ca voi posta si altele, insa se pare ca am ales sa le pastrez pentru mine, pe masura ce le-am scris.
Am pepetrecut primul Valentine's Day alaturi de voi, vorbindu-va despre iubirea mea. Cel de anul trecut a fost un dezastru absolut. Sa speram ca anul asta va fi ceva mai...special.
V-am vorbit despre operatia mea de apendicita si apoi despre ziua in care am facut complicatii.
A urmat, in aprilie 2010, o postare despre despartire, pe care am scris-o cu disperare. Acum nu prea sunt mandra ca am scris, fie si asta, in acea perioada, caci viata mea era foarte data peste cap.
Mi-am pierdut o prietena care, desi a fost in viata mea pentru doar cateva luni, mi-a schimbat-o mult. Ma gandesc acum ca poate ii atribui calitati, culori, experiente pe care ea nu le are cu adevarat, caci nu am cunoscut-o suficient. Ea mi-a inspirat unul dintre cele mai frumoase personaje pe care le-am creat vreodata, prietena cea mai buna a personajului principal al cartii mele. In tot acest timp, personalitatile celor doua s-au combinat in mintea mea, asa ca acum nu sunt foarte sigura daca ma gandesc la adevarata L. sau la un personaj care a imprumutat unele trasaturi si poate idealul a ceea ce mi-as fi dorit eu sa fie ea pentru mine. Cu acest personaj am petrecut insa mult mai multe clipe decat cu ea, a devenit o parte a familiei mele. Amintirea lui L., care s-a estompat, s-a transformat in ceva foarte frumos, foarte creativ. Durerea aceea s-a stins. N-am trait cu regretul tot acest timp.
Am revenit dupa cateva luni de absenta, in care am inceput efectiv sa ma pun pe picioare dupa acea avalansa in care totul in viata mea a fost daramat.
V-am prezentat un moment de depresie. Cred ca doar odata am mai fost atat de terminata ca atunci.
V-am spus cum imi doream ca oamenii sa-si aminteasca de mine.
Am vorbit despre blogul Stefaniei, pe care l-a sters, insa care intotdeauna va ramane special in amintirea mea, caci Steph mereu va fi prima mea prietena din sfera Twilight fanfiction-ului.
V-am prezentat atat motivele pentru care imi place toamna, cat si pe cele pentru care nu imi place.
V-am spus, cu cea mai mare fericire, ca imi terminasem cartea si va vorbeam despre ea.
Am scris un post luuung despre desing vertimentar, un vis la care am renuntat insa. Am facut curatenie acum cateva zile si am gasit o schita. M-a durut.
V-am vorbit despre rochiile lui Alexander Mc Queen si despre cartea "Devil Wears Prada"
Am scris despre"The Vampire Diaries", despre care insa mi-am schimbat parerea.
Am facut un top al celor mai frumoase femei din lume.
Intram cu optimism in 2011, nestiind ce ma astepta.
Am vorbit despre Tayor Swift, pe care inca o iubesc.
Am stabilit care era motto-ul meu, "forbidden to remember, terrified to forget". Intre timp, m-am lovit de alte experiente, acum alte lucruri ma motiveaza. Va voi vorbi si despre asta la un moment dat.
Am scris despre pantofii Louboutin, blogurile de fashion pe care inca le urmaresc si despartirea lui Ashley Greene de Joe Jonas.
V-am facut cadou o secventa din cartea mea, scrisa din perspectiva unui alt personaj decat cea din a caruia scriu in general.
Am scris despre stilul meu vestimentar.
Am scris o postare plina de furie, dupa o cearta careia i-am dat prea mare importanta.
Venea primavara, cu o despartire si scriam despre acest lucru, sub influenta unei mari cantitati de durere. Inca nu stiu daca a fost bine sa scriu despre asta sau nu, dar cred ca m-a ajutat oarecum sa ma impac cu propriile mele emotii. Bineinteles, a fost inteleasa gresit, asa ca am scris o noua postare, ca raspuns la comentariile primite.
Mi-am luat apoi o pauza, pentru a-mi pune ordine in ganduri.
V-am oferit o a doua povestioara, o frantura dintr-o idee care-mi venise la acel moment.
Perioada urata continua si scriam despre greselile pe care le facusem si apoi despre una din noptile mele de cosmar.
Ii dedicam o postare unei prietene, apoi imi faceam planuri de vacanta.
Stabileam 30 de lucruri pe care, ca femeie, trebuie sa le ai si 30 de lucruri pe care, ca femeie, trebuie sa le stii.
Ma gandeam sa va parasesc. Apoi, ma razgandeam.
Eram marcata de moartea lui Andy Whitfield.
Vorbeam despre Adele, Florence Welch, Leona Lewis si Lykke Li.
Scriam despre povestea de dragoste a unei prietene, imaginandu-ma in locul ei.
Venea Craciunul, moment in care nu am fost tocmai fericita. Desi "voi plange sub brad" se voise a fi o metafora, exact asa s-a intamplat.
Alcatuiam o retrospectiva a anului 2011, cu bune si cu rele.
Imi stabileam rezolutiile pentru noul an.
Si, in sfarsit, vorbeam despre filmele pe care le-am vazut in 2011.

Sper ca acesti ani au fost la fel de minunati pentru voi cat au fost si pentru mine. Va multumesc ca ati fost alaturi de mine, ca ati facut Purple Dreams un mod de viata pentru mine si ca l-ati facut sa creasca atat de mult!

Va iubesc!!!

                Monica

Draga blogule...

Asa cum va spuneam atunci cand am facut un set de rezolutii pentru anul acesta, unul dintre planurile mele este sa creez o pagina de Facebook a blogului. Iata ca a luat nastere! Am facut-o alaltaieri, dar n-am avut timp sa va vorbesc despre ea. Dar va spun acum ca aici este, in toate maretia ei si sunt foarte mandra de ea.
In afara de asta, celelalte imbunatatiri pe care i le-am adus blogului sunt:

•  Pagina de about, in care am scris cateva lucruri despre mine si cateva despre blog si, mai ales, motivele pentru care am creat "Purple Dreams"
• Pagina de contact, unde aveti e-mail-ul meu si din nou adresa paginii de facebook.
• Am scos cateva chestii care incarcau prea mult aspectul blogului, fiind de altfel total de prisos.

Filmele pe care le-am vazut in 2011

Nu am vazut foarte multe filme in anul care a trecut, pentru ca m-am focusat mai mult pe seriale, despre care va voi vorbi intr-un post viitor. Nu le-am ales dupa niste criterii anume - cele mai populare, cele nominalizate la Oscar, etc. -, ci doar le-am vazut pe cele care mi s-au parut cele mai interesante.

Cel care mi-a placut cel mai mult si care va ramane preferatul meu mult timp de acum inainte este "Love and Other Drugs". Am iubit povestea, mi-au placut enorm actorii (Anne Hathaway si Jake Gyllenhaal). Tot ce-mi doresc este sa-l vad odata si cu iubitul meu.

Am vazut "Crazy, Stupid, Love", in afara de faptul ca toata lumea vorbea despre el, pentru ca aduna, intr-o comedie romantica de un umor fantastic, pe multi dintre actorii mei preferati: Julianne Moore (pe care, veti vedea, o admir enorm), Ryan Gosling (de care m-am indragostit inca din "The Notenook") si Emma Stone, care mi se pare cea mai dulcica actrita actuala.

Dupa ce am realizat cat de buna a fost in "Crazy, Stupid, Love" Emma Stone, am vazut si "Easy A", care este genul de film care te face sa zambesti. Este amuzant si totusi incredibil de bine realizat.

Urmatorul care mi-a placut este "Friends with Benefits", pe care l-am vazut doar pentru ca a fost indelung laudat. Ma asteptam sa fie ceva superficial, despre sex fara obligatii, dar am fost surprinsa de un film la care am ras mult, dar profund. Mi-a placut enorm faptul ca personajele interpretate de Mila Kunis si Justin Timberlake gasesc in cele din urma dragostea, relatia dintre Dylan si tatal sau (Richard Jenkins, care m-a uimit, avand aceeasi privire, aceleasi gesturi ca in "Dear John" si care mi-a topit inima si de aceasta data).

Pe aceeasi tema este si "No Strings Attached", care, desi ii are ca actori pe Natalie Portman si Ashton Kutcher, pe care ii ador, nu este la fel de bun. Este exact asa superficial, cum ma asteptam sa fie "Friends with Benefits", cu toate ca mi-a placut enorm sfarsitul.

Pentru Jennifer Aniston, am vazut "Horrible Bosses" - care, in pofida temei cam ciudate, a fost foarte amuzant - si "Just Go With It", care a fost mai mult decat o comedie si m-a cucerit.

Pentru Amanda Seyfried, care este actrita mea preferata, intrecandu-le si pe Blake Lively, Kristen Stewart si Ashley Greene, am vazut "Letters to Juliet", pe care trebuia sa-l vad cu iubitul meu, insa n-am mai reusit, si care mi s-a parut pur si simplu minunat, intruchipand exact ceea ce este iubirea. Marturisesc ca am plans la el. Tot pentru ea, dar si pentru ca a fost regizat de cea care a regizat si primul film din seria "Twilight", am vazut "Red Riding Hood", in care am vazut nota pe care Catherine Hardwicke a dat-o si filmului "Twilight", la fel si daruirea unica a Amandei, insa care nu m-a uimit, datorita faptului ca este un film cu varcolaci.

Pentru Leighton Meester, de care m-am indragostit urmarind "Gossip Girl", am vazut "The Roommate", care imi va ramane mereu in inima, cu toate ca e un thriller, si "Monte Carlo", care, desi le are in distributie pe Leighton si pe Katie Cassidy, care de asemenea este in "Gossip Girl" si este o frumusete, este un film pur si simplu orilibil, poate datorita Selenei Gomoez, care ma face sa vomit - fara suparare, fanilor ei.

 Pentru Katherine Heigl, din "Grey's Anatomy", pe care o iubesc, desi initial am fost oarecum invidioasa pe ea, fiind genul de blonda perfecta, am vazut "Killers", care este amuzant, dar nu extraordinar, si "The Ugly Truth", care mi-a placut foarte mult, fiind combinatia perfecta intre amuzament si romantism, spunand in acelasi timp ceva atat despre barbatii cat si despre femeile zilelor noastre.

Pentru Julianne Moore, de care v-am mai spus cat imi place, am vazut "The Kids are All Right", care a primit patru nominalizari la Oscar, un premiu Berlin si un premiu Globul de aur. Este genul de film care atinge coarde sensibile, subiecte tabu, vorbind intr-un anume fel fiecaruia dintre noi. Este dificil, revoltator uneori, insa in definitiv genial, cu actori alesi perfect si replici potrivite. M-a miscat mult, desi mi-as fi dorit un alt sfarsit, poate.

 Am mai vazut "I Don't Know How She Does It", pentru Jessica Parker si Christina Hendricks si pentru ca am citit si cartea, "The Hangover" (ambele parti) si au fost cele mai amuzante filme la care m-am uitat vreodata, "Bad Teacher" pentru Cameron Diaz si mi-a placut enorm, "Sucker Punch", care, desi iese din categoria filmelor pe care le-as vedea in general, mi-a dat intr-o oarecare masura, putere, "Beastly", un film foarte romantic cu Vanessa Hudgens, care mi-a lasat un zambet si "127 Hours", care este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut, desi m-au cam terifiat unele scene, mai ales stiind ca este povestea reala a alpinistului Aaron Ralston.

Care sunt filmele voastre preferate din 2011?

Rezolutii pentru 2012

Bine v-am gasit in noul an! Sper ca ati avut un Revelion frumos si ca dorinta voastra de la miezul noptiii da toate semnele ca se va implini. Daca e sa fiu optimista si sa traiesc momentul prezent, fara sa fug la urmatorul, asa cum am obiceiul, a mea deja s-a implinit.
Revelionul meu a fost linistit, nu cine stie ce - ca in toti ceilalti ani, as putea spune. Nu am -purtat lenjerie rosie, n-am avut bani in buzunar, nu mi-am sarutat iubitul in secundele de trecere intre ani, desi mi-as fi dorit s-o fac, n-am purtat o verigheta ca sa-mi visez viitorul sot. Poate voi ati fost mai superstitiosi decat mine.
Bineinteles ca "rezolutie" nu inseamna aceleasi lucru ca si in engleza, dar folosesc si eu cuvantul asta, ca si toata lumea. Pot sa spun ca am dezbatut cu mine insumi si am luat hotararile acestea?
Am facut astfel de liste in fiecare an, de cand am vazut asa ceva intr-o revista, exceptie facand anul trecut, cand, nu-mi amintesc de ce, nu mi-am propus nimic. Sa fie acesta motivul pentru care 2011 nu a fost anul meu cel mai bun?
Am scris deja majoritatea acestor obiective in ceea ce eu am numit "Caietul de visuri" - un loc in care imi scriu visurile, sub forma exacta in care vreau sa le realizez, le ofer un deadline rezonabil si realizabil si lipsescc alaturi imagini reprezentative pentru visul meu sau pentru imaginea dorintelor mele de la viata in general. Nu am inca niciun vis pe care sa nu-l fi realizat. Poate ca, la un moment dat, va voi arata cateva poze ale paginilor caietului meu de visuri.

1. In primul rand, voi creea o pagina de facebook a blogului, lucru pe care l-am tot amanat de cand am invatat sa fac una. Aceasta cred ca o voi indeplini cel mai curand.
2. Imi voi termina romanul. Cred ca am lucrat suficient la el si ca doi ani ii sunt suficienti pentru a se "naste". Sper ca asta sa fac cat mai curand luna aceasta.
3. Voi face ultimele modificari ale romanului (pentru ca am aflat unele lucruri pe care, atunci cand l-am scris, nu le stiam) si il voi scrie in PC. Cel tarziu in februarie.
4. Imi voi dezvolta blogul, il voi infrumuseta, voi posta mai des. Cred ca l-am abandonat cam prea mult de cand l-am creeat.
5. Voi face mai multa miscare, imi voi respecta programul pe care mi l-am alcatuit referitor la Pilates, nu voi mai spune ca "maine voi face mai mult".
6. Voi deveni femeia care imi doresc sa fiu, insa pe care mi-a fost frica sa mi-o asum si am incetat sa ma mai schimb atat cat as fi vrut. Poate ca, la sfarsitul anului, cand voi trage linie, voi fi mai multumita de mine.
7. Voi citi cartile pe care mi-am propus acum mult timp sa le citesc, dar n-am reusit: "Arta de a iubi" - Erich Fromm; "In cautarea timpului pierdut" - Marcel Proust; "Partea intunecata a cautatorilor de lumina" - Debbie Ford.si "Tata bogat, tata sarac" - Robert T. Kiyosaki, cu care cred ca voi incepe.

Restul raman in "Cietul de visuri", pentru ca nu sunt destinate numai anului 2012. Poate ca vor aparea altele si pe parcurs.
Am ceva mai multa incredere in mine si in anul asta decat de obicei, asa ca am toate sansele sa am un an ceva mai frumos.
Va multumesc ca sunteti alaturi de mine de mine si Purple Dreams de aproape doi ani. Voi ce v-ati propus pentru anul asta, in suflet sau pe hartie?

Kisses,

            Monica