Midnight in Paris

Cel de-al doilea film nominalizat la Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cea mai buna scenografie, Cel mai bun scenariu original) este "Midnight in Paris", un film optimist, romantic si complex, care mi-a inseninat ziua.
Despre prea putine filme pot spune ca m-au marcat in adevaratul sens al cuvantului, ca au schimbat ceva in gandirea mea, iar Midnight in Paris este unul dintre acestea. Marturisesc ca una dintre replicile lui Hemingway, jucat exceptional de Corey Stoll, mi-a dat fiori. Niciodata nu mi-am dorit mai mult sa iubesc si sa fiu iubita asa.
Gil, personajul principal, jucat de Owen Wilson, mi s-a parut prea nestatornic, prea visator, desi poate tocmai acest amanunt ii confera farmecul lui unic.
Logodnica lui mi s-a parut o femeie foarte superficiala, foarte lipsita de sentimente, ca si cum n-ar fi iubit niciodata. Mi-a parut rau ca a fost jucata de Rachel McAdams, pe care o iubesc, pentru ca n-as fi vrut-o pusa intr-o lumina atat de negativa, desi a fost la fel de plina de viata si de frumusete ca in toate celelalte roluri ale ei.
M-a surprins sa-l vad pe Michael Sheen, care a interpretat rolul lui Aro Volturi in Saga Twilight, dar caracterul personajului sau m-a dezgustat.
De Gabrielle, jucata de Lea Seydoux, m-am indragostit imediat, fiind atat de dulce si de naturala, perfecta pentru Gil.
Carla Bruni, sotia presedintelui Nicolas Sarkozy, mi s-a parut fermecatoare. Nu stiam ca este chiar atat de frumoasa. Pacat doar ca a avut un rol atat de mic.
Cel mai mult m-a amuzat Salvador Dali, jucat de Adrien Brody. A avut niste replici criminale.
Marion Cotillard, desigur, este sarea si piperul filmului. Atat de eleganta si de delicata si in viata reala, rolul Adrianei i se potriveste ca o manusa. Muza lui Gil, iubirea lui mare, Adriana mi s-a parut o femeie care cauta tot timpul un sens al vietii, niciodata multumita cu prezentul, cautand mereu sa evadeze. Cu toatea acestea, a fost exceptionala si la fel si rolul ei.
"Midnight in Paris" reinvie, prin talentul demonstrat al lui Woody Allen, reinvie romantismul si melancolia unei povesti de dragoste traite de oricare dintre noi la un moment dat in viata, orasul iubirii fiind locul perfect, iar imbinarea prezentului cu anii '20 individualizandu-l.
"Midnight in Paris" este o raza de soare in cinematografia actuala, descriind fara clisee o poveste sensibila care ar fi putut cadea foarte usor in banal. Geniul lui Woody Allen doar a facut Parisul mai frumos si dragostea descrisa mai intensa.
Sfarsitul, la fel de surprinzator si de optimist ca intreg continutul filmului, a fost ales perfect, lasandu-ne pe noi sa ne imaginam dupa bunul nostru plac continuarea.
Personal, voi pastra mereu in suflet replica lui Hemingway, pe care sper ca, vazand "Midnight in Paris", sa o descoperiti si voi.

Kisses, 

         Monica

Daddy...

Va spuneam acum putin timp ca citeam "Cartea viitorului" de Cecelia Ahern. Am terminat-o acum cateva zile, dar un fragment mi-a placut si m-a marcat atat de mult incat trebuie sa-l impartasesc si cu voi:

"Am intrat in bucatarie, am vazut cu ochii mintii mesele de seara in familie, micul dejun luat in graba, apoi mesele de Craciun servite in sufragerie, petrecerile  zgomotoase, aniversarile, petrecerea de Anul Nou. Imi aminteam certurile dintre mama si tata, dintre mine si tata. Mi-am amintit cum dansam. Dansam cu tata cat toti ceilalti de la petrecere la un loc. Mi-am amintit bancul pe care il spunea tata la petreceri. Era o poveste lunga, pe care nu am inteles-o niciodata, dar imi placea la nebunie sa-l aud spunand-o. Vorbea plin de insufletire, avea obrajii rosii de la bautra, ochii albastri sclipeau, dar vorbea perfect si ardea de nerabdare sa ajunga la final si sa-i vada pe toti izbucnind in ras. Am vazut locul in care statea mama cu prietenele ei toata noaptea, femei elegante, cu pantofi scumpi, glezne subtiri, pielea bronzata si parul vopsit in suvite.
M-am intors si l-am vazut pe tata trecand pe hol, facandu-mi cu ochiul, cu trabucul in mana, indreptandu-se spre singura incapere in care mama ii dadea voie sa fumeze. M-am dus si eu intr-acolo. Il vedeam cum intra, isi intampina prietenii, deschidea o sticla de coniac fin si stateau de vorba sau jucau biliard. M-am uitat la pereti si mi-am amintit de realizarile tatei, diplomele lui, trofeele sportive, fotografiile de familie. Eu cu ochii plansi in prima zi de scoala, eu pe umerii lui la Disney World, purtand un tricou cu Mickey Mouse si parul prins in doua codite si afisand un zambet stirb. Am mers in urmatoarea camera. Tata si prietenii lui pe o partie de schi in Aspen. O poza a tatei, jucand golf cu Padraig Harrington la un eveniment caritabil.
M-am dus in camera de zi si l-am vazut asezat pe fotoliul lui preferat, la televizor, am vazut-o pe mama in celalalt colt, cu picioarele stranse sub ea, tinandu-le protector cu mainile, amandoi razand la o comedie. Apoi el s-a uitat la mine si mi-a facut din nou cu ochiul. Se ridica din fotoliu, iar eu l-am urmat. Am iesit in hol, am trecut pe langa Marcus care ma privea, apoi el a trecut prin usa inchisa a biroului. A disparut. Acolo nu puteam intra.
Cearta. Cearta noastra ingrozitoare. I-am trantit usa in fata si am fugit in dormitor. Ar fi trebuit sa-i spun ca il iubesc. Ar fi trebuit sa-i cer iertare si sa il imbratisez.
-Nu vreau sa te mai vad niciodata! Te urasc!
-Tamara, intoarce-te! Vocea lui minunata, pe care mi-as dori sa o aud din nou. Of, taticule, sunt aici, m-am intors. Te rog, iesi din birou.
Apoi in dimineata urmatoare l-am vazut pe frumosul meu tata. Chipesul meu tata zacea la pamant. Nu asa ar fi trebuit sa fie. Ar fi trebuit sa traiasca mereu. Sa aiba grija de mine intotdeauna. Ar fi trebuit sa-mi ia iubitii la intrebari si sa ma conduca la altar. Ar fi trebuit sa o convinga pe mama cand eu nu reuseam si sa-mi faca cu ochiul cand privirile ni s-ar fi intalnit. Ar fi trebuit sa ma priveasca cu mandrie tot restul vietii. Apoi, cand ar fi imbatranit, as fi avut grija de el, i-as fi fost alaturi, asa cum facuse si el cu mine.
Fusese vina mea. Doar vina mea. Am incercat sa-l salvez, dar n-am stiut cum sa o fac. Of, daca as fi invatat...Daca as fi fost atenta la scoala, daca as fi incercat sa fiu o persoana mai deschisa, mai buna, nu egoista care eram, poate l-as fi putut ajuta. Mi-au spus ca am ajuns prea tarziu la el, ca nu se mai putea face nimic, dar nu se stie. Eram fiica lui, poate asta l-ar fi ajutat.
Camera aceea, camera care avea mirosul lui: aftershave-ul lui, trabucurile, mirosul de vin sau bere, de carti si de lemn. Camera in care isi luase viata, covorasul patat de vinul rosu vomitat in seara inmormantarii lui. Nu mai puteam sa calc acolo."

Love, love, love...

Mai presus de o sarbatoare a indragostitilor, Valentine's Day este o sarbatoare a celor care urasc Valentine's Day, a celor singuri si tristi, a celor cu inimi frante, a celor care se uita la cupluri si stramba din nas, ca o vulpe ce n-a ajuns la struguri, spunand "N-o sa reziste mult!" sau "E cu el pentru bani!".
Si majoritatea dintre ei au dreptate - iubirea nu are nevoie de o zi anume, de inimioare de plus si coada la florarie. Iubirea e mult, mult mai mult de atat. Isi gaseste cai imbosibil de imaginat. Creste pe teren  nefertil, facand inca cele mai frumoase flori. Sta dreapta in fata vantului si isi infige radacinile mai adanc in pamant. Isi face loc printre pietre pentru a ajunge la soare. Valentine's Day o face sa para suferficiala si nu atat cand pretindem a fi ceva ce nu suntem, cat impartind oamenii in doua tabere. Pro Valentine's, contra Valentine's. Intr-o relatie, singuri.
Iubirea este sa ai cu cine rade de lucrurile care ti se-ntampla, sa ai pe cineva care sa planga cu tine - caci, daca te iubeste, va plange in sufletul sau, stiindu-te ranit -, sa ai pe cine intreba cand te afli la rascruce, sa ai cu cine sa-ti bei cafeaua, sa ai pe cineva caruia sa-i gatesti din placere, sa ai pe cineva care sa-ti faca masaj dupa o zi obositoare, cand ai pe cineva pe care sa-l saruti dimineata, pe care sa-l suni pentru ca stii ca vocea sa te va face sa zambesti, cineva care te vede cel mai frumos, cineva care te tine in brate pana adormi, care te tine de mana pe strada, cineva cu care iti poti face planuri de viitor. Cineva care te cunoaste cel mai bine. Cienva care este alaturi de tine si cand este departe.Cineva care stii ca nu te va parasi niciodata.
Cand ai asa ceva, nu are importanta Valentine's  Day. Nu conteaza daca ziua "noastra" este azi sau maine sau peste 10 luni, pentru ca oricum ne sarbatorim relatia cu fiecare "Te iubesc!" spus, cu fiecare sarut, cu fiecare fior pe care numele celuilalt ni-l produce, cu fiecare noapte de dragoste. Ne iubim si fara trandafiri.
Si chiar daca esti singur, ar trebui sa sarbatoresti iubirea. Ar trebui sa te gandesti la ce ai gresit, la ce nu ai facut, la rabdarea care ti-a lipsit sau a fost in exces, la lucrurile pe care ar trebui sa le uiti. Valentine's Day oricum iti va aminti de cel caruia ii apartine inima ta. Sarbatoreste ca el exista. Suna-l. Cine stie?
Eu am fost singura de V's Day. Cu toate astea, am fost tot atat de fericita cat as fi fost si daca el ar fi fost aici, caci dragostea noastra este atat de profunda si te frumoasa incat n-are nicio importanta!

Kisses,

    Monica

Despre minti deschise

Am inceput ieri sa citesc "Cartea viitorului" de Cecelia Ahern, autoarea bestsellerului mondial "P.S. Te iubesc", care este una dintre scriitoarele mele preferate. Prezinta iubirea intr-un mod jucaus, adaptat vremurilor in care traim, dar totusi foarte profund. Am citit "Suflete pereche", care a fost una dintre cele mai grozave carti pe care le-am cititi vreodata, datorita faptului ca este realista, descriind o poveste de dragoste si o viata fara sa "infloreasca". Am mai citit si "Multumesc pentru amintiri", care, mai romantica si avand si unele elemente nerealiste, nu s-a lasat mai prejos. A fost, as putea spune, o metafora frumoasa.

Sunt abia la inceputul "Cartii viitorului", dar vreoiam sa impartasesc cu voi un fragment care mi s-a parut deosebil, abundand de adevar. Pe mine, cel putin, m-a facut sa-mi pun unele semne de intrebare despre mine insami.

"Multora nu le va veni  greu sa creada, fiindca mintile lor sunt deschise, descuiate cu acea cheie care ii face pe oameni sa creada. Oamenii acestia fie s-au nascut asa, fie din fasa, cand mintile lor abia inmugureau, au fost ingrijiti pana ce petalele lor s-au deschis incet, pregatindu-i pentru a fi hraniti cu insasi seva vietii. Ploile cad asupra lor, soarele straluceste, iar ei cresc, cresc, cresc; cei care au minti deschise trec prin viata constienti, receptivi, vazand lumina acolo unde este intuneric, vazand o posibilitate in cai inchise, gustand victoria cand altii scuipa esecul, punandu-si intrebari cand altii iau lucrurile asa cum vin. Sunt mai entuziasti. Mai putin cinici. Mai putin blazati. Nu se dau batuti cu una, cu doua. Mintile unora se deschid mai tarziu in viata, in urma unei tragedii sau a unui triumf. Oricare dintre acestea poate fi o cheie care deschide cutia cunoasterii, pregatindu-i pentru a accepta necunoscutul si pentru a spune la revedere pregmatismului si liniilor drepte.

Dar mai exista si unii ale caror minti sunt doar un buchet de tulpini care imbobocesc cand afla o informatie noua - cate un boboc pentru fiecare lucru nou -, dar care nu se deschid, nu infloresc niciodata. Sunt oamenii majusculelor si ai punctelor finale, nu ai semnelor de intrebare si ai eclipselor...

Parintii mei erau acel gen de oameni. Genul stie-tot. Genul "daca nu e scris intr-o carte sau n-am mai auzit pana acum, atunci e o prostie." Cei cu gandire directa, cu mintile pline de cei mai frumosi si mai viu colorati boboci, delicati si cu parfum dulceag, dar care nu se deschid niciodata, nu sunt suficient de usori sau de gratiosi pentru a flutura in adierea vantului. Drepti si rigizi, sunt atat de prozaici, incat raman boboci pana la moarte."

The Girl with the Dragon Tattoo

Anul asta am hotarat sa vad toate filmele nominalizate la Oscar, in special pentru ca despre unele dintre ele s-a vorbit foarte mult.
Am inceput cu "The Girl with the Dragon Tattoo". A primit cinci nominalizari la Oscar, la categoriile cea mai buna actrita in rol principal (Rooney Mara), cel mai bun mixaj de sunet, cel mai bun montaj, cel mai bun montaj de sunet si cea mai buna imagine.
Am inceput sa ma uit la el stiind doar ca actrita din rolul principal, Rooney Mara, trecuse prin multe transformari pentru rolul acesta si deducand dupa putinele imagini pe care le vazusem, ca era un film de actiune probabil, despre o rebela a carei viata se invartea intre droguri si sex. Poate tocmai ideea preconceputa ca nu este un film atat de bun si gandul "Nu este genul meu de film, dar hai sa vad pentru ce a primit nominalizarile alea" m-a facut ca, apoi, sa-l iubesc si mai mult. L-am provocat sa ma loveasca cu ce are el mai bun si exact asta a facut.
David Fincher, regizorul, este un geniu. Geniu!
A creat o poveste deosebita, a carui suspans m-a urmarit pe tot parcursul filmului. Este, mai exact, vorba despre jurnalistul Mikael Blomkvist, a carei reputatie se duce de rapa dupa ce nu poate demonstra niste acuzatii majore la adresa unei corporatii gigant. Exact atunci, este angajat de Henrik Vanger sa rezolve misterul disparitiei si poate al mortii nepoatei sale, Herriet Vanger, care disparuse in urma cu 40 de ani. Aici intra in scena Lisbeth Salander, cea care il ajuta in rezolvarea disparitiei de care se lega din ce in ce mai multe crime. Ea este cea care da sarea si piperul filmului, un personaj complex si frumos, o femeie ciudatica, dar o luptatoare, care nu lasa nimic la intamplare, ci lua viata in mainile sale si o modela exact asa cum vroia ea, desi poate acest lucru este adus la un moment dat in pragul de nebunie.
Ceea ce imi place la acest film este ca nu este previzibil. Oricat am incercat sa anticipez urmatoarea miscare, nu am reusit. Chiar si la sfarsit, cand devenea lesne de dedus cum urmau sa se desfasoare lucrurile, m-a surpins. Mai imi place ca este un film curajos. A atins subiecte dintre cele mai sensibile -  religia, iubirea, sexul, crima -, fara sa strice filmul, si ne-a oferit scene dintre cele mai dure, fara a se lasa mai prejos.
    Daniel Craig, ca si Rooney Mara, sunt niste actori de exceptie, iar "The Girl with the Dragon Tattoo" este exact ceea ce inseamna un film de Oscar.

La multi ani, Purple Dreams!

Azi, Purple Dreams implineste doi anisori, spre fericirea mea. Atat eu cat si blogul am crescut exact atat cat mi-am imaginat ca o voi face atunci cand l-am creat. Au fost, fara indoiala, cei mai frumosi doi ani din viata mea si faptul ca i-am impartit cu voi, cu victorii si cu esecuri, ma bucura enorm.
Am avut un inceput timid. Toate blogurile pe care le creasem pana atunci si pe care le-am uitat intre timp, care nu au avut, cred,  mai mult de o postare, fusesera sortite insuccesului. Ce a facut ca Purple Dreams sa reziste atat de mult timp? Probabil faptul ca am pus cate un pic din sufletul meu in fiecare postare.
Imi amintesc ca, intr-o seara, citeam pe blogul iubitului meu, pe care abia il cunoscusem si care era teren necunoscut mie. Stiti, este genul de om pe care, intrand in viata ta, nu-l mai uiti niciodata. Iesea din tiparul tuturor oamenilor pe care-i cunoscusem pana atunci, asa ca blogul sau, in care de altfel se descarca, ma fascina. Asadar, i-am spus ca vreau si eu sa-mi fac un blog. In aceeasi seara, a aparut Purple Dreams si, de asemenea, prima postare, in care va vorbeam despre  cat de mult uram iarna. Nu pot sa spun ca acest lucru s-a schimbat.
De atunci s-au intamplat foarte multe lucruri.
V-am aratat una din poeziile scrise de mine. V-am promis ca voi posta si altele, insa se pare ca am ales sa le pastrez pentru mine, pe masura ce le-am scris.
Am pepetrecut primul Valentine's Day alaturi de voi, vorbindu-va despre iubirea mea. Cel de anul trecut a fost un dezastru absolut. Sa speram ca anul asta va fi ceva mai...special.
V-am vorbit despre operatia mea de apendicita si apoi despre ziua in care am facut complicatii.
A urmat, in aprilie 2010, o postare despre despartire, pe care am scris-o cu disperare. Acum nu prea sunt mandra ca am scris, fie si asta, in acea perioada, caci viata mea era foarte data peste cap.
Mi-am pierdut o prietena care, desi a fost in viata mea pentru doar cateva luni, mi-a schimbat-o mult. Ma gandesc acum ca poate ii atribui calitati, culori, experiente pe care ea nu le are cu adevarat, caci nu am cunoscut-o suficient. Ea mi-a inspirat unul dintre cele mai frumoase personaje pe care le-am creat vreodata, prietena cea mai buna a personajului principal al cartii mele. In tot acest timp, personalitatile celor doua s-au combinat in mintea mea, asa ca acum nu sunt foarte sigura daca ma gandesc la adevarata L. sau la un personaj care a imprumutat unele trasaturi si poate idealul a ceea ce mi-as fi dorit eu sa fie ea pentru mine. Cu acest personaj am petrecut insa mult mai multe clipe decat cu ea, a devenit o parte a familiei mele. Amintirea lui L., care s-a estompat, s-a transformat in ceva foarte frumos, foarte creativ. Durerea aceea s-a stins. N-am trait cu regretul tot acest timp.
Am revenit dupa cateva luni de absenta, in care am inceput efectiv sa ma pun pe picioare dupa acea avalansa in care totul in viata mea a fost daramat.
V-am prezentat un moment de depresie. Cred ca doar odata am mai fost atat de terminata ca atunci.
V-am spus cum imi doream ca oamenii sa-si aminteasca de mine.
Am vorbit despre blogul Stefaniei, pe care l-a sters, insa care intotdeauna va ramane special in amintirea mea, caci Steph mereu va fi prima mea prietena din sfera Twilight fanfiction-ului.
V-am prezentat atat motivele pentru care imi place toamna, cat si pe cele pentru care nu imi place.
V-am spus, cu cea mai mare fericire, ca imi terminasem cartea si va vorbeam despre ea.
Am scris un post luuung despre desing vertimentar, un vis la care am renuntat insa. Am facut curatenie acum cateva zile si am gasit o schita. M-a durut.
V-am vorbit despre rochiile lui Alexander Mc Queen si despre cartea "Devil Wears Prada"
Am scris despre"The Vampire Diaries", despre care insa mi-am schimbat parerea.
Am facut un top al celor mai frumoase femei din lume.
Intram cu optimism in 2011, nestiind ce ma astepta.
Am vorbit despre Tayor Swift, pe care inca o iubesc.
Am stabilit care era motto-ul meu, "forbidden to remember, terrified to forget". Intre timp, m-am lovit de alte experiente, acum alte lucruri ma motiveaza. Va voi vorbi si despre asta la un moment dat.
Am scris despre pantofii Louboutin, blogurile de fashion pe care inca le urmaresc si despartirea lui Ashley Greene de Joe Jonas.
V-am facut cadou o secventa din cartea mea, scrisa din perspectiva unui alt personaj decat cea din a caruia scriu in general.
Am scris despre stilul meu vestimentar.
Am scris o postare plina de furie, dupa o cearta careia i-am dat prea mare importanta.
Venea primavara, cu o despartire si scriam despre acest lucru, sub influenta unei mari cantitati de durere. Inca nu stiu daca a fost bine sa scriu despre asta sau nu, dar cred ca m-a ajutat oarecum sa ma impac cu propriile mele emotii. Bineinteles, a fost inteleasa gresit, asa ca am scris o noua postare, ca raspuns la comentariile primite.
Mi-am luat apoi o pauza, pentru a-mi pune ordine in ganduri.
V-am oferit o a doua povestioara, o frantura dintr-o idee care-mi venise la acel moment.
Perioada urata continua si scriam despre greselile pe care le facusem si apoi despre una din noptile mele de cosmar.
Ii dedicam o postare unei prietene, apoi imi faceam planuri de vacanta.
Stabileam 30 de lucruri pe care, ca femeie, trebuie sa le ai si 30 de lucruri pe care, ca femeie, trebuie sa le stii.
Ma gandeam sa va parasesc. Apoi, ma razgandeam.
Eram marcata de moartea lui Andy Whitfield.
Vorbeam despre Adele, Florence Welch, Leona Lewis si Lykke Li.
Scriam despre povestea de dragoste a unei prietene, imaginandu-ma in locul ei.
Venea Craciunul, moment in care nu am fost tocmai fericita. Desi "voi plange sub brad" se voise a fi o metafora, exact asa s-a intamplat.
Alcatuiam o retrospectiva a anului 2011, cu bune si cu rele.
Imi stabileam rezolutiile pentru noul an.
Si, in sfarsit, vorbeam despre filmele pe care le-am vazut in 2011.

Sper ca acesti ani au fost la fel de minunati pentru voi cat au fost si pentru mine. Va multumesc ca ati fost alaturi de mine, ca ati facut Purple Dreams un mod de viata pentru mine si ca l-ati facut sa creasca atat de mult!

Va iubesc!!!

                Monica

Draga blogule...

Asa cum va spuneam atunci cand am facut un set de rezolutii pentru anul acesta, unul dintre planurile mele este sa creez o pagina de Facebook a blogului. Iata ca a luat nastere! Am facut-o alaltaieri, dar n-am avut timp sa va vorbesc despre ea. Dar va spun acum ca aici este, in toate maretia ei si sunt foarte mandra de ea.
In afara de asta, celelalte imbunatatiri pe care i le-am adus blogului sunt:

•  Pagina de about, in care am scris cateva lucruri despre mine si cateva despre blog si, mai ales, motivele pentru care am creat "Purple Dreams"
• Pagina de contact, unde aveti e-mail-ul meu si din nou adresa paginii de facebook.
• Am scos cateva chestii care incarcau prea mult aspectul blogului, fiind de altfel total de prisos.